Propunerea
Domnului Deputat al Alianței USL, Remus Cernea, privind finanțarea cultelor
religioase din România exclusiv din contribuția enoriașilor, asemeni așa-zisului
model german, nu se încadrează nici în programul politic al USL, nici în contextul
realităților românești și, se pare, contrar celor afirmate de inițiatorul
proiectului, nici în practica majoritară europeană.
De
ceva timp, asistăm, nu numai la nivel național, ci planetar, la un proces atent
orchestrat de profanare a sacrului, care induce o stare constantă de dezgust și
de deznădejde în sufletele cetățenilor. Sunt convins că dacă există neajunsuri
în cadrul Bisericii, ele vor fi îndreptate în sânul ei, de către cei care o
conduc. Valul de critici și informații
false, fabricate și diseminate cu regularitate prin toate canalele de
comunicare posibile, are însă scopul de a dărâma una dintre cele mai stabile și
mai de încredere instituții, responsabilă de păstrarea echilibrului și a unui
fundament solid al societății.
Este
deranjant să observăm că obișnuiesc să vorbească despre credință și Biserică tocmai
cei care nu o au, nici pe una, nici pe cealaltă. Am fi tentați să le spunem:
”Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”, dar am greși mult, căci, în fapt,
aceștia nu fac decât să se ralieze unei strategii continue de denigrare a
Bisericii și conducătorilor ei, inițiată de grupuri de interese străine,
potrivnice binelui țării și a poporului român.
În
România, potrivit unor informații greșit sau rău-intenționat interpretate, s-a
proliferat ideea că, anual, Biserica Ortodoxă primește din partea Statului 540 milioane
euro, echivalentul a 0,4% din PIB, când, de fapt, Patriarhia Română a primit doar
55 milioane euro. De aici, o pleiadă de mizerii, direcționate înspre Biserici
și personalul deservent.
Domnilor,
realitatea este că în majoritatea țărilor europene, Biserica nu funcționează separat
de Stat și este finanțată parțial din fonduri publice.
În
fapt, așa-zisul Model German este cu totul altul: bisericile catolice și
protestante (căci nemții sunt 68% catolici sau protestanți) primesc fonduri
consistente din partea guvernelor federale, statale, locale. Guvernul
finanțează renovarea și întreținerea clădirilor bisericești și salariile
profesorilor de religie. Pe lângă acestea, populația plătește și o taxă
reținută la sursa de venit, care se direcționează spre cultul religios al
fiecăruia. Potrivit estimărilor, acest impozit către biserici însumează anual
aproximativ 10 miliarde euro. Mai mult, bisericile sunt scutite de taxa pe
proprietate, de impozitul pe profit și nu fac obiectul vreunei supravegheri de
stat. Toate acțiunile bisericilor, ca societăți publice, sunt considerate acte
de caritate și se scutesc de impozite.
Stimați colegi, m-a bucurat
atitudinea luată de colegii deputați, care și-au exprimat hotărârea de a
sprijini bisericile, în nobila lor misiune ce o au de împlinit în societatea
românească! Mă alătur, la rândul meu, acestei largi majorități, care susține,
fără rezerve, credința și Biserica creștină! În viața poporului român, Biserica
nu a fost niciodată un rival, un adversar, un concurent al Statului, ci spațiul
în care lumea trecătoare a pământului se întâlnește cu Împărăția veșnică a
cerului, ”arcul dintre arșița zilei de
acum și speranța zilei de apoi”. Fiind o instituție care nu realizează
profituri, Biserica are nevoie de asigurarea unor fonduri, în vederea
susținerii activității sale. Modul în care Statul înțelege să o sprijine arată
poziția pe care o are acesta față de Biserică, importanța pe care i-o acordă și
preocuparea pentru asigurarea continuității activității acesteia.
Potrivit Constituției României, în
art. 29, alin. 5, cultele religioase sunt autonome față de Stat și se bucură de
sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată,
în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate. Implicarea Bisericii în
aspectele vieții sociale a crescut simțitor în ultima perioadă, cu mari
eforturi din partea instituției și a conducerii ei. Sprijinul Statului pentru
biserici și autonomia acestora față de Stat ține de tradiția începutului
primelor state medievale ale secolului al XIV-lea. Bineînțeles, abordările și cuantumul
sprijinului a variat de la o perioadă istorică la alta, de la un principe-domnitor
la altul: Ștefan cel Mare, în sec. al
XV-lea, a înmulțit averile mănăstirești, pe când Alexandru Ioan Cuza a
secularizat sau etatizat aceste averi, în sec al XIX-lea, asigurând totuși
salarizarea clerului.
Până și în timpul regimului comunist,
susținerea Bisericii de către Stat a fost păstrată într-o formă minimală, cel
puțin scriptic, deși ateismul era ideologia oficială de Stat: Constituția
Republicii Populare Române și a Republicii Socialiste Române nu prevedeau
expres o separație între Stat și Biserică, iar Statul acorda un sprijin
financiar minimal pentru salariile preoților.
Sprijinul Statului față de cultele
religioase nu trebuie să se datoreze numai tradiției, ci și realităților
economice concrete. Totuși, în primul rând, tradiția multiseculară, de susținere
a Bisericii înseamnă și o recunoaștere constantă de către autorități a rolului
pe care instituțiile ecleziastice le-au jucat de-a lungul timpului în viața
socială-caritativă și spirituală a acestui popor, în promovarea limbii, culturii
și identității naționale, a statutului de partener social și factor al păcii
sociale.
Mult timp am fost preocupați cum să
ne câștigăm libertatea. Putem afirma că am dobândit-o, așa că e momentul să fim
responsabili și să o prețuim, să o folosim cu dreaptă măsură, pentru a ne
păstra umanitatea și integritatea sufletului!
Să fim conștienți că acțiunile
noastre nu au numai consecințe în plan social, terestru, ci, inclusiv pe plan
etern, de natură spirituală, transcedentală!
Loading
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu