Despre campania diversionistă îndreptată împotriva Parlamentului României

Fiecare sfârșit de an este un moment bun pentru a examina retrospectiv tot itinerariul care ne-a adus până aici. Ca întotdeauna, au fost momente bune și rele, reușite și înfrângeri, împliniri și dezamăgiri. Important este că, atunci când tragem linie, dacă se poate, să avem un rezultat pozitiv, atât în plan personal, cât și profesional.
Noi, cei aflați în slujba poporului, am promis să ducem schimbarea până la capăt, să îndreptăm ce a fost incorect, să punem umărul la creearea unei Românii puternice. Într-adevăr, Parlamentul, în noua formulă, dar și Guvernul USL au reușit corectarea multor nedreptăți făcute românilor, creșterea absorbției fondurilor europene, dar și armonizarea cadrului legislativ cu standardele europene.
În Parlament, există mulți oameni cinstiți, onești, care vor să facă ceva bun pentru țară. E adevărat că, din păcate, defectele se observă mai ușor decât calitățile, atât la nivel de individ, cât și de grup. Efectul de grup face ca o mulțime să fie, de multe ori, inferioară calitativ membrilor ei. Curentul de opinie nefavorabil, dirijat și controlat sau nu de cei care au interes, ne face rău tuturor: parlamentari, instituție legislativă și reprezentativă supremă, cetățeni, țara noastră și imaginea ei peste hotare.
Dar să nu neglijăm o altă perspectivă. Parlamentul deține pârghiile pentru a cere suspendarea din funcție a Președintelui. În consecință, în actualul context al desfășurării lucrărilor Comisiei de anchetă parlamentară, privind legalitatea achizițiilor terenurilor de către Ferma Președintelui, este lesne de înțeles că instituția aleșilor poporului este un ghimpe în coasta conducătorilor doritori de puteri discreționare și privilegii ”grase”. Atunci când statul devine ograda proprie a unor grupuri de interese, nu trebuie să ne mai mire că nu se dorește ca opinia publică versus aleșii poporului să-și vâre nasul în treburile acestora.
Oare campania permanentă de denigrare a Parlamentului nu își are originea tocmai în această dorință de a decredibiliza pe aceia care pun punctul pe ”i” și care scot la iveală substraturile mizere ale acțiunilor celor de la vârf? Pe aceeași direcție, Președintele acestei Comisii, unul dintre parlamentarii cu cea mai mare experiență și expertiză juridică în slujba națiunii, devine ținta tuturor afirmațiilor calomnioase și denigratoare ale propagandei prezidențiale.
După modelul de anul trecut, al așa-zisei ”lovituri de stat” împotriva Președintelui, se mobilizează toate resursele propagandiste, diversioniste, manipulatoare, pentru a genera o ”isterie” națională și internațională, pentru a distragere atenția de la realele abuzuri și ilegalități. Obiectul:
1. Legea Amnistiei și Grațierii unor pedepse de până la 7 ani, gândită, în contextul unei rate de ocupare a penitenciarelor de 130%, și aplicabilă doar în condițiile unor fapte minore, de la care sunt exceptate actele de corupție, cele comise prin violență, deturnarea de fonduri, recidivele, etc. Proiectul se află acum în dezbatere publică, până pe 1 februarie.
2. Programul intens al lucrărilor în Comisiile parlamentare până la sfârșitul anului, pentru a aduce la zi toate proiectele de legi restante (inclusiv din 2009-2010), este interpretat ca fiind suspect de lung, un ”paravan” pentru rezolvarea ”afacerilor parlamentare” ”la ceas de seară”.
3. Noile prevederi ale Codului Penal au oferit prilejul unor declarații politico-juridice, care au transformat capitala în teatru de bătălie, au impregnat Internetul cu fel de fel de instigări la ură și violență și au creat confuzie până la polul opus al planetei. Prin comunicate țintite spre manipularea opiniei publice, căci numai de lipsă de inteligență juridică nu putem să le acuzăm pe multe dintre aceste portavoce ale Cotroceniului, parlamentarii au fost învinuiți de atribuirea unor puteri sporite împotriva urmăririi lor judiciare pentru fapte de corupție. Realitatea este că: imunitatea, fiind prevăzută în Constituție, nu poate fi mărită sau micșorată prin modificarea unei legi, cum este Codul Penal. Parlamentarii au imunitate doar pentru voturile și opiniile exprimate (art.72 din Constituție) și pot fi anchetați, cercetați, trimiși în judecată și condamnați pentru alte fapte penale, care nu au legătură cu votul și opiniile exprimate. Parlamentarii pot în continuare să fie acuzați, cercetați, judecați și condamnați pentru infracțiuni de corupție, prevăzute de Codul Penal la art. 254 - art. 257. În plus, pentru faptele de luare de mită sau trafic de influenţă comise de parlamentari (demnitari) limitele de pedeapsă se majorează cu o treime. Acest tip de imunitate este acceptat în toată Uniunea Europeană, România făcând parte dintr-un grup de 14 state, care au cel mai mic nivel de imunitate.
Un nivel sporit de imunitate îl regăsim în 7 state, care au prevăzută o imunitate ce acoperă și alte fapte, în afara voturilor și opiniilor exprimate (ex. Germania). Cel mai ridicat nivel este acela de tip, ”sanctuar”, existent în alte 7 state (ex. Italia), care au prevăzută o imunitate ce acoperă și fapte săvârșite înainte de începerea mandatului de parlamentar. În România, acest tip de imunitate îl regăsim doar la președintele țării (exemplu: Dosarul ”Flota”).
Principala condiție care trebuie îndeplinită pentru a avea calitatea de funcționar public este aceea de ”a fi în serviciul unei instituții publice”. Conform alin. 1 al art. 69 din Constituție, ”deputații și senatorii sunt în serviciul poporului”.
Activitatea ANI nu se limitează la categoria ”funcționari publici”, ci face referire și la categoriile de persoane prevăzute la punctul 3 al alin. 1, art.1 din Legea ANI 176/2010, adică Președinții Camerelor Parlamentului, deputații și senatorii. Posibilitatea declarării parlamentarului ca fiind incompatibil sau în conflict de interese a rămas intactă prin această Lege. Sancțiunea pentru conflict de interese este o sancțiune disciplinară, conform Legii ANI, și constă în reținerea de până la 10 la sută din indemnizație, pe maxim 3 luni. Totodată, deputatul sau senatorul găsit în conflict de interese are interdicția de a mai ocupa aceeași funcție pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului.
Competențele DNA privind anchetarea parlamentarilor nu au fost modificate și sunt prevăzute la litera b), alin.1, art.13 din OUG 43/2000 privind DNA: ”Sunt de competența DNA infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție … comise de către: deputați, senatori, membrii ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat, ...”. De asemenea, Legea 78/2000, privind prevenirea și combaterea faptelor de corupție, lege specială, prevede, la articolul 1, că aceasta se aplică ”următoarelor persoane: a) care exercită o funcție publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităților publice sau instituțiilor publice”.
Stimați colegi, cu toate aceste piedici, să căutăm să învățăm din greșelile trecutului! Am fost învestiți cu încrederea cetățenilor, am fost aleși să le purtăm stindardul, aici, în Parlamentul României. Să nu uităm că avem datorii de onoare către poporul român: am făcut promisiuni, avem multe lucruri de corectat și un drum anevoios de străbătut, dar nădăjduim că orizontul 2016 este suficient pentru a dovedi prin fapte seriozitatea, profesionalismul și buna-credință.
Apropierea Sărbătorilor de iarnă îmi oferă prilejul de a vă ura ca toate visele pe care le făuriți în aceste zile magice, învăluite în Lumina Nașterii Domnului, să se împlinească, și drumul străbătut pentru realizarea lor să vă aducă bucurie în inimi, iar, în case, fericire și belșug! Iubirea, Înțelepciunea, Încrederea și Generozitatea să vă călăuzească pașii în Noul An!

Loading

”Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”

Au trecut 24 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989. Totul a început la Timişoara, devenit, la 20 decembrie 1989, primul oraş liber al unei Românii îngenuncheate de comunism. Pe străzile sale se striga pentru prima dată cuvântul ”libertate”. Evenimentele de atunci au spulberat un regim opresiv, care se considera invincibil. Au rămas însă în urmă eroii, știuți și neștiuți, familiile distruse, întrebări fără răspuns.

A început la Timişoara în 15 decembrie. A continuat în zilele de 16 şi 17, când au căzut primii martiri. Din 16 decembrie și până în 22, când Revoluția s-a întins în toată țara, acest oraș a luptat singur împotriva dictaturii comuniste și a schimbat astfel cursul nostru istoric.

În 18 decembrie, în faţa Catedralei Mitropolitane din Timişoara, s-au adunat mai mulţi tineri, care au început să cânte colinde şi să strige lozinci anticomuniste. La un moment dat, a apărut un blindat, din care s-a tras o rafală asupra tinerilor de pe trepte, secerând pe mulţi dintre ei, printre care şi Sorin Leia, tânărul erou făgeţean, născut în comuna Tomești. Chiar dacă ucigașul său a fost ulterior identificat în persoana unui maior de miliție și arestat, în cele din urmă a fost eliberat, din lipsă de probe.

În timpul Revoluției din 1989, pe străzile Timișoarei au murit 119 oameni, 392 au fost răniți și 850 arestați. Lupta a fost nedreaptă, inegală, între oameni simpli și neînarmați corespunzător și forțele echipate și antrenate ale Securității, Miliției, Armatei, activiștilor îndoctrinați; dar revoluționarii au învins, pentru că Dumnezeu, binele și dreptatea au fost de partea lor. Ploaia de gloanțe, arestările, amenințările, asasinatele nu i-au convins să dea înapoi și așa libertatea scumpă a fost câștigată.

În 20 decembrie 1989, Timişoara a fost declarat primul oraş liber al României de către reprezentanţii Frontului Democrat Român, prima formaţiune politică democratică, înfiinţată pe străzile însângerate ale Timişoarei. Tot în 20 decembrie, oraşul Lugoj, din apropierea Timişoarei, s-a ridicat împotriva regimului comunist. Aici au căzut eroii Revoluţiei: Daniel Borcea şi Valentin Rosada.

În 21 decembrie, mitingul grandios organizat de dictator la Bucureşti s-a transformat într-o mişcare anticeauşistă şi anticomunistă. În aceeaşi zi au început mişcări revoluţionare în cele mai mari oraşe ale ţării: Cluj, Braşov, Sibiu, Arad, Târgu-Mureş, Caransebeş, Cugir etc. Deşi autorităţile au deschis foc împotriva demonstranţilor, românii nu mai puteau fi înfrânţi.

Regimul comunist a căzut vineri, 22 decembrie 1989, la ora prânzului, odată cu fuga soţilor Ceauşescu din Bucureşti. Ziua de 22 decembrie a fost declarată Ziua Victoriei Revoluţiei române.

”Cu noi este Dumnezeu” strigau sub gloanţe mii de piepturi, acum 24 de ani, cu credinţa că trebuie să readucă darul libertăţii, lumina speranţei şi adevărului generaţiilor de azi şi de mâine. Tinerii au fost cei care au avut curajul şi demnitatea de a sta cu pieptul gol şi fruntea sus în faţa morţii, purtând în sufletul pur idealul întregii noastre istorii.

Curajul fără margini, jertja, eroismul, dragostea de țară și libertate a timișorenilor au constituit exemplu și imbold pentru ceilalți români, care au îndrăznit, la rândul lor, să spună nu dictaturii și opresiunii.

,,În 20 decembrie 1989, Timişoara a intrat definitiv în stăpânirea populaţiei, transformându-se într-un oraş liber, în marea închisoare care devenise, în acele zile, România”, se arăta în preambulul Proclamaţiei de la Timişoara, din martie 1990.  În 20 decembrie, armata s-a alăturat revoluționarilor, iar în 21 decembrie, în Piața Operei, o sută de mii de oameni strigau că sunt gata să  moară pentru libertate.

Revoluția de la Timișoara a fost o revoluție anticomunistă a poporului, despre care se vorbea în toată Europa, și nu o lovitură de stat. La Timișoara și în toată țara s-a murit pentru unitate socială și națională, libertate, democrație, acces la informație și o viață mai bună. Mizeria, cenzura, foamea, dezinformarea, teroarea au fost motivele determinante pentru care cei mai curajoşi români au îndrăznit să iasă în stradă şi să protesteze în acele zile istorice, ajunși la o stare de profundă saturație, în care nici gloanțele ucigașe nu-i mai determinau să renunțe.

În Timișoara, în decembrie 1989, s-a început o nouă pagină de istorie a țării noastre, plină de încredere și speranță. Timișoara a fost matca creației Noii Românii, o Românie care se dorea mai bună, mai unită, fără lipsuri, nevolnicie, deșertăciune, pesimism. Să păstrăm vie amintirea acelor momente, să o transmitem generațiilor următoare ca pe o moștenire de suflet, să onorăm sacrificiul acelor inimi topite de idealuri mărețe, care au ales să se jertfească pentru o viață mai bună a semenilor, a generațiilor viitoare! Gestul suprem pe care l-au făcut nu va fi uitat niciodată, iar amintirea lor va rămâne veșnic vie în conștiința românilor.

Loading

Drepturile cetăţeanului, în contextul internaţionalizării drepturilor omului

Instituția drepturilor omului, reflectând un anumit standard dobândit de protecţia internaţională a drepturilor și libertăţilor, defineşte și însumează un ansamblu de drepturi, libertăţi și obligaţii ale oamenilor unii față de alţii, ale statelor de a apară și de a promova aceste drepturi, ale întregii comunităţi internaţionale de a veghea la respectarea drepturilor și libertăţilor respective în fiecare țară, intervenind în acele situaţii ”nedorite” în care drepturile omului ar fi încălcate.

Instituția drepturilor omului cuprinde principii, mecanisme, proceduri cu un caracter bivalent, ce țin de ordinea juridică internă, integrată normelor constituționale, dar și de dreptul internațional, aplicabil relațiilor dintre state.

Orice cetățean beneficiază de aceste drepturi oriunde s-ar afla, unde locuiește, lucrează sau trăiește, indiferent de rasă, sex, credință religioasă, filozofică, politică, stare materială, deoarece au un caracter universal, egalitar și inalienabil, ca un pilon al umanității, ca un corolar al dreptății, libertății, securității și păcii la nivel planetar.

Minimalizarea sau încălcarea drepturilor omului conduce la deficiențe, disfuncționalități, chiar convulsii ale societății moderne, de aceea statele și organizațiile sale, organizațiile non-guvernamentale, cele internaționale (în special Organizația Națiunilor Unite) au instituit norme juridice, instrumente și tehnici materiale și instituționale pentru respectarea și garantarea aplicării drepturilor omului, pentru răspunderea internațională a statelor în situații de încălcare a standardelor în acest domeniu. În această direcție, se dorește asigurarea dreptului omului la viață, demnitate, securitate, pace, proprietate, protecţie socială și politică împotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre și inviolabile, împotriva tuturor discriminărilor.

Problematica drepturilor omului a reprezentat un element de noutate secole de-a rândul, în contextul dreptului internațional. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, apar tot mai multe situații în care, pentru recunoașterea unor drepturi umane universale, se coalizează mai multe state.

La începutul sec. al XX-lea, au fost semnate Convenţiile de la Geneva din 1906 și 1929, pentru îmbunătăţirea soartei soldaţilor răniţi din armatele de campanie, Convenţia de la Haga din 1907 privind tratamentul prizonierilor de război. În perioada 1919-1920, se încheie o serie de tratate internaționale, ce impun recunoaşterea și ocrotirea minorităţilor naţionale, acordarea drepturilor egale cu naţiunea dominantă.

După primul război mondial, alături de drepturile civile și politice, au fost înscrise, în unele constituţii adoptate, drepturi noi - drepturile sociale (dreptul sindical, dreptul la grevă, dreptul la securitatea muncii). În anul 1919, se înființează Liga Națiunilor privind drepturile omului, ce caută să asigure o colaborare la nivel internațional, în problemele drepturilor individuale și colective. Ca o consecință, un număr semnificativ de țări europene își regândesc constituțiile, reglementând drepturile fundamentale ale cetățeanului, asumarea constituțională și administrativă a principiului egalității naționale. Este și cazul Constituției României din 1923.

Următoarea etapă în internaționalizarea acestui domeniu este legată de momentul 12 octombrie 1929, prin adoptarea Declarației Internaționale a Drepturilor Omului, la New York. Aceasta cuprinde următoarele: ”Orice stat are datoria de a recunoaşte fiecărui individ dreptul egal la viață, libertate și prosperitate și de a asigura pe teritoriul său tuturora, fără deosebire de naţionalitate, sex, rasă, limbă sau religie, deplina și completa ocrotire a acestui drept”, „Orice stat are datoria de a recunoaşte fiecărui individ dreptul de a exercita liber, atât în public, cât și privat, orice credinţă sau religie a cărei practicare nu va fi incompatibilă cu ordinea publică sau cu bunele moravuri”.

Declaraţia Naţiunilor Unite, din 1 ianuarie 1942, semnată de 26 de state, la care au aderat ulterior alte 19 state, menţionează că ”victoria completă asupra duşmanilor este necesară în vederea apărării vieţii, libertăţii, independenței și libertăţii religioase, ca și pentru menţinerea drepturilor omului și justiţiei, atât în țările proprii, cât și în alte țări”.

În 1944, prin Conferința de la Philadelphia, se adoptă declarația, care proclamă că nu poate exista pace durabilă fără dreptate sociala, fără ca oamenii, indiferent de rasă, credinţă și sex, să poată promova progresul lor material și dezvoltarea lor spirituală în libertate, demnitate, siguranţă economică și şanse egale. Tot în 1944, în SUA, se adoptă ”Expunerea drepturilor esenţiale ale omului”.

În 1975, rezultat al unui amplu și laborios proces de negocieri între 35 de state, se adoptă Actul final de la Helsinki al Conferinţei pentru Securitate și Cooperare în Europa, din 1975, care instituie: „respectarea drepturilor omului și libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau de convingere”.

Carta de la Paris pentru o nouă Europă se orientează în jurul unor probleme cum ar fi: drepturile omului, democraţia și statul de drept, libertatea economică și responsabilitatea, relaţiile de prietenie între statele participante, securitatea europeană, unitatea, legătura dintre procesul european și procesele mondiale.

Integrarea europeană presupune ca în momentul existenței unei evoluții suficiente a UE, să se creeze o cetățenie europeană, care să se suprapună peste cea națională. În Preambulul Tratatului de la Maastricht, se menționează importanța formării unei cetățenii europene, iar în articolul 8 se instituie cetățenia europeană. Conform Tratatului de la Amsterdam, cetățenia europeană este diferită de cea națională, deoarece ea: ”completează ...și nu înlocuiește”. Cetăţenia europeană se adaugă celei naţionale: în statele membre ale Uniunii Europene se beneficiază de o dublă cetăţenie. Cetăţenia europeană nu elimină niciun drept inerent celei naţionale, ci doar conferă drepturi suplimentare, care se exercită, fie la nivelul Uniunii (dreptul de vot, de a fi ales în Parlamentul European), fie la nivelul statelor membre (dreptul de a fi ales în alegerile municipale). Tratatul recunoaşte dreptul cetăţenilor la libertate de circulaţie și de sejur, de vot și de eligibilitate în alegerile europene și în cele municipale, protecţia diplomatică și consulară, dreptul de petiţie, dreptul de a depune o plângere unui mediator, dreptul de a comunica cu instituţiile Uniunii.

Preocuparea constantă pentru problematica drepturilor omului, pentru afirmarea, respectarea și garantarea materială a acestora evidențiază importanța în construirea unei societăți democratice, condiție firească a asigurării demnității individului, dar și a cadrului juridic indispensabil colaborării națiunilor. Societatea umană nu se poate dezvolta armonios și în ritm ascendent dacă această dimensiune fundamentală este ignorată. Problema drepturilor omului este una dintre problemele centrale ale contemporaneităţii, a cărei respectare și aplicare reprezintă dovada capacităţii de înţelegere și  de cooperare a tuturor statelor și popoarelor, prin măsuri și acţiuni care favorizează democraţia, libertatea, înţelegerea, cooperarea multiformă, toleranța și prietenia între toate naţiunile și statele, grupurile etnice și religioase, în scopul salvgardării păcii și securităţii în lume.

Loading

La mulți ani, România! La mulți ani, români de pretutindeni!

1 Decembrie 1918 reprezintă o pagină sublimă a istoriei României. Anul 1918 a fost un an providenţial pentru soarta românilor: la 27 martie, Basarabia revenea la Patria mamă; la 28 noiembrie, era rândul Bucovinei; pentru ca, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, să se realizeze unul din visele seculare ale naţiunii române, desăvârşirea statului naţional unitar român, prin unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

Unirea Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei cu Vechiul Regat nu a fost un act politic rupt din contextul european, ci o consecință firească a luptei românilor pentru unitate națională. Aceasta a început în anul 1600, când Mihai Viteazu a reușit unirea militară a provinciilor, pentru o perioadă scurtă de timp, și a continuat prin unirea Țării Românești cu Moldova, în anul 1859, sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza.

Potrivit istoricului Florin Constantiniu, ”Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război, a obținerii vreunei victorii militare, ci doar actul de voință al națiunii române. O necesitate istorică s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoism sau incompetențe și, punând în mișcare națiunea, i-a dat acea forță uriașă, ca peste toate adversitățile, să dea viață aspirației sale: statul național”. Nici partizanii Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. După raţionamentul acestora: victoria Antantei ne-ar fi putut da Bucovina, Transilvania şi Banatul, iar cea a Puterilor Centrale - Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi fost cu putinţă ca toate aceste provincii să se alipească, aproape simultan, Vechiului Regat.

Conștiința desăvârșirii unității neamului nostru, a realizării statului național, s-a aprins ca o flacără în mii și mii de piepturi și a generat un elan și o forță imensă, care au nimicit orice împotrivire. Din acel moment, inimile tuturor românilor au început să bată într-un singur trup: acela al României – patria mamă regăsită.

Dintre toate manifestările suveranităţii naţionale, un crez și un imn care pleca de pe buzele tuturor românilor asupriți de stăpânirile nedrepte, cea mai măreaţă a fost, fără îndoială, Adunarea de la Alba Iulia. S-a distins nu numai prin covârşitoarea mulţime care a luat parte, dar şi prin însufleţire și entuziasm, prin demnitatea cetăţenească a celor ce aduceau acum României întregite o parte prețioasă a vechii Dacii de acum 2.000 de ani, pământul şi poporul, care printr-un destin vitreg a fost ţinut timp îndelungat sub talpa cârmuirilor străine şi împiedicat să-şi urmeze cursul firesc al dezvoltării, la sânul patriei mamă.

Orașul Alba Iulia a mai fost și altădată martorul unor evenimente de seamă ale istoriei şi culturii românești. Aici a realizat Mihai Viteazu, în 1599-1600, prima unire politică a celor trei ţări româneşti; tot aici a apărut, în 1648, Noul Testament de la Bălgrad al mitropolitului Simion Ştefan; la Alba Iulia au suferit martiriul, în 1785, Horia şi Cloşca şi tot aici au fost încoronaţi, la 15 octombrie 1922, Regele Ferdinand şi Regina Maria, primii suverani ai României. „România nu poate fi întreagă fără Ardeal, România nu poate fi mare fără jertfă. Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoală care i-a făurit neamul… e scânteia care aprinde energia,… e întristarea care îndepărtează vrăşmaşul, e viaţa care cheamă viaţa”, spunea Nicolae Titulescu, în ”Pledoarii pentru pace”.

Statul român întregit trebuie preţuit ca unul dintre cele mai statornice, având fundamente adânci şi solide în esența poporului român, în legăturile lui sufleteşti, consolidate prin unitatea aceluiaşi grai, aceleeaşi credinţe, aceloraşi datini şi obiceiuri, în asemănarea aşezămintelor străbunilor, în geografia pământului strămoşesc, şi, mai presus de toate, în puterea conştiinţei naţionale, cea care întregește și întărește toate celelalte temeiuri.

După cum consemna marele istoric și om politic, Nicolae Iorga: ” Unirea românilor trebuie înfăţişată totdeauna, potrivit adevărului, ca urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, în cursul cărora acest popor de eroi şi de mucenici a izbutit să-şi apere cu uimitoare stăruinţă ”sărăcia şi nevoile şi neamul” (M. Eminescu - ”Scrisoarea a III-a”), rămânând împotriva tuturor năvălirilor barbare şi vremelnicelor stăpâniri străine, în cea mai strânsă legătură cu pământul strămoşesc în care, ca într-un liman de mântuire, şi-a putut adăposti traiul de-a lungul vremilor de urgie. ”

Mihai Eminescu, poetul național, spunea despre poporul român: „Era un popor brav, acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii - Roma. Era un popor nobil, acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată”.

Trăirile, simțirile și faptele străbunilor noștri, cutezanța lor, credința nestrămutată, dăruirea, unitatea, dragostea de țară și popor, spiritul de sacrificiu, grija pentru urmași și respectul pentru înaintași trebuie să ne inspire în croirea drumului pe care-l avem de străbătut ca națiune. Așa cum ei au izbutit, putem schimba și noi soarta României în bine, numai dacă suntem uniți în adâncul sufletului, ”în cuget și-n simțire”, dacă putem să ne privim ca frați, fără ură, ranchiună, egoism și meschinărie!

În ziua în care tricolorul flutură pe toate continentele, acolo unde bate o inimă de român, fie ca Dumnezeu să-i ocrotească pe frații noștri, oriunde s-ar afla!

La mulți ani, România! La mulți ani, românilor de pretutindeni!

Loading