Asigurarea unui trai decent pentru veterani, invalizi și văduvele de război

”Neamul este etern prin Cultul Eroilor” spunea Nicolae Iorga. Ziua Eroilor este principalul reper comemorativ, cult al eroilor și o sărbătoare națională a poporului român.
Primele preocupări în acest sens au avut ca început anul 1919, când s-a înființat ”Societatea Mormintelor Eroilor Căzuți în Război”, având nobila misiune de a îngriji şi păstra mormintele şi operele comemorative de război, a descoperi noi morminte ale ostaşilor căzuţi pentru patrie, a aduce îmbunătăţiri cimitirelor eroilor şi a organiza ceremoniale religioase şi militare la mormintele eroilor. Președinte de onoare era Regina Maria, iar preşedinte executiv, Episcopul de Caransebeş, începând cu 1925 Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea.
Istoria sărbătorii naționale are ca dată de început 20 aprilie 1920, când Guvenul României, prin Decretul-Lege 1693/1920, aprobă propunerea Bisericii Ortodoxe Române și a Ministerului de Război de a se sărbători în fiecare an Ziua Eroilor, odată cu Sărbătoarea Înălțării Domnului Iisus Hristos. Drept consecință, Societatea ”Cultul Eroilor” a adunat în cimitirele eroilor osemintele a 200.000 de eroi români şi străini, care se aflau în morminte izolate sau grupuri de morminte răzleţe, a repatriat din şi în străinătate rămăşiţele a peste 1.500 eroi, pe baza convenţiilor stabilite, a construit 106 cimitire militare definitive şi 14 mausolee, s-au asimilat mormintele de război şi cele ale ostaşilor şi civililor căzuţi în timp de pace în luptele pentru apărarea graniţelor, a ordinii publice şi a siguranţei de stat.
Prin Decretul Consiliului de Stat 117/1975, eroii patriei au fost comemorați până în 1995, în data de 9 mai, Ziua Independenței de Stat a României și Ziua Victoriei împotriva fascismului. Tot la propunerea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe, la data de 30 mai 1995, prin Legea nr. 48, Parlamentul României a proclamat sărbătorirea Zilei Eroilor odată cu Înălţarea Domnului Iisus Hristos, revenindu-se după 75 de ani la tradiţia din perioada interbelică.
Un simbol al ostașilor români, al tuturor celor care au făcut minuni de vitejie pentru apărarea patriei, care și-au dat jertfa supremă pentru existența și propășirea neamului românesc, plătind cu sângele dezrobirea și unitatea națională a românilor este Eroul Necunoscut, ce se odihnește în Parcul Carol din București. Așa cum scrie pe monumental funerar: ”Pe oasele lui, odihnește pământul României întregite”. Iată povestea lui, a eroului fără nume:
La 14 mai 1923, la Mărășești, Ministrul de război și ofițeri superiori ai Armatei Române au asistat la momentul emoționant al alegerii eroului, de către elevul fruntaș și orfan de război, Amilcar Săndulescu, fiul sublocotenentului Constantin Săndulescu, căzut la datorie și așezat în mormânt comun. Din 10 sicrie identice, acesta l-a ales pe cel cu nr. 4, dintr-o pornire lăuntrică, numai de el știută: „M-am dus înaintea celor zece sicrie tremurând și stăteam la îndoială pe care să pun mâna. Dar, deodata, m-am dus la sicriul al patrulea. Îndemnat de conștiință, am pus mîna pe el. În momentul acela, un mare fior mi-a străbătut tot sufletul și mi-au venit pe buze cuvintele: Acesta este tatăl meu. Îngenunchind, m-am rugat: Doamne, Dumnezeul meu, ai in pază pe toți eroii neamului, ai și pe tatăl meu“.
Cuvintele Regelui Ferdinand, din 17 mai 1923, rostite cu ocazia reînhumării în Parcul Carol I a rămășițelor Eroului Necunoscut, rămân unele dintre cele mai frumoase adresate vreodată celor care sunt tăria și dăinuirea acestui neam: “Cu cununi de laur erau întâmpinaţi în vechime biruitorii sub arcuri de triumf şi tot cu cununi de laur se cinsteau mucenicii credinţei mântuitoare. Cununa de laur ce-ţi aduce întâiul Rege al României Mari, ţie ostaşului fără nume, care întrupezi, de acum şi până în veac, jertfa sutelor de mii de vieţi închinate pe altarul patriei pentru mărirea şi unitatea naţională, este şi cununa muceniciei, şi cununa biruitorului. Toată suflarea românească, în clipa aceasta îşi îndreaptă gândurile patriotice spre tine, simbolul jertfei şi al vitejiei; toţi ochii lăcrămează, toate inimile bat, acum, pentru cei iubiţi ai lor, cari, singuri sub cerul lui Dumnezeu, sau în vitejia luptelor au închis ochii departe de orice mângâiere. Iar înaintea locaşului tău de veci se închină azi, cu adâncă recunoştinţă, Ţara întreagă, căci fără nume fiind, eşti al neamului întreg.“
În calitate de creștini, de nepoți și strănepoți ai acestor eroi, cinstim, cu tot respectul și prețuirea care se cuvin, vitejia, devotamentul, spiritul de sacrificiu, dovedite în luptele pentru apărarea ființei naționale, a poporului și a gliei străbune. Biruitori sau înfrânți, anonimi sau figuri de legendă, vor rămâne veșnic în sufletele noastre și vor continua să trăiască, prin întreg poporul pe care l-au făurit, pe plaiurile pe care le-au apărat cu prețul vieții.
Ne înclinăm cu emoție în fața mormintelor lor, aducem jerbe de flori și lacrimile recunoștinței, îi pomenim veșnic și împărtășim urmașilor noștri faptele de vitejie și eroism, spre a sădi în inimile lor sentimental patriotismului, mândriei și demnității naționale.
Dumnezeu să îi odihnească pe toți martirii neamului, acolo unde îi primește pe cei curajoși, merituoși și neprihăniți!
Acum, mai avem norocul și onoarea de a mai avea printre noi astfel de eroi, care însă își duc traiul de pe o zi pe alta, marcați de răni, suferință, amintiri teribile, boală, bătrânețe, dar și sărăcie. Au luptat pe front pentru apărarea patriei și a neamului românesc în războaiele mondiale, dar beneficiază de drepturi bănești de mizerie. Pentru patru ani de front ca soldat, un veteran de război din România primește 350 de lei în plus la pensie. Prin comparație, un veteran de război sârb, care a luptat în Armata de eliberare a lui Tito, are în jur de 2.800 de euro lunar.
Mai exact, invalizilor de război, veteranilor de război şi văduvelor de război li se acorda o indemnizaţie, după cum urmează:
- invalizilor de război: 148 lei lunar (marii mutilaţi şi cei încadraţi în gradul I de invaliditate), 132 lei lunar (cei încadraţi în gradul II de invaliditate), 112 lei lunar (cei încadraţi în gradul III de invaliditate);
- veteranilor de război: 92 lei lunar;
- văduvelor de război, dacă nu s-au recăsătorit: 92 lei lunar. Stimați colegi, într-adevăr, timpul trece, noi toți suntem trecători, dar faptele lor de eroism nu se vor șterge niciodată, căci rămân săpate la temelia acestei țări. A-i onora, a-i prețui pe acești fii de seamă ai poporului român, a le mulțumi, a le glorifica vitejia înseamnă, în primul rând, a le oferi o bătrânețe liniștită și un trai decent, atâta cât le-a mai permis Dumnezeu să rămână, pe pământul stropit cu sângele lor și al camarazilor lor. De aceea, se impune cu celeritate reanalizarea situației veteranilor, invalizilor și văduvelor de război și acordarea acestora a unui cuantum corespunzător al drepturilor bănești! Noi nu avem dreptul să rămânem nepăsători, să stingem flacăra aducerii aminte și să-i lăsăm părăsiți în uitare!

Loading

Promovarea excelenței în activitatea educativă

Legea nr. 289 din 29 octombrie 2007 prevede celebrarea anuală, în data de 5 iunie, a Zilei Învățătorului. Începând cu Anul Școlar 2013-2014, zilele de 5 iunie – Ziua Învățătorului și 5 octombrie – Ziua Internațională a Educației vor fi marcate special în structura de învățământ.
Țara noastră se poate mândri cu dascăli de seamă, care ne-au călăuzit tot parcursul istoric al națiunii: Gheorghe Lazăr, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Aurel Popovici, Mihail Kogălniceanu, Spiru Haret, Barbu Catargiu, Gheorghe Asachi, Vasile Pârvan, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Densușianu, Ion Brătianu, Nicolae Paulescu, Ionel Brătianu, Nae Ionescu, Tache Ionescu, Grigore Moisil, Costin Nenițescu, Gheorghe Țițeica, etc.
Educatorul este factorul fundamental al viitorului tinerei generații, formatorul conștiinței acesteia, modelatorul sufletelor și al minților. Roadele sale se măsoară în ani, în decenii și depind de pasiunea, dăruirea de sine, tenacitatea, perseverența, măiestria, sensibilitatea, dragostea și lumina pe care o transmit. El deschide drumurile spre cunoaștere, spre înțelepciune, descoperă abilitățile și le conduce spre profesiunile cele mai potrivite.
Sectorul educației s-a confruntat cu multiple probleme, în ultimii ani, în special, datorită salarizării reduse, deloc motivantă și neatractivă pentru cei care își încep o carieră, și a consecinței directe a reducerii numărului cadrelor didactice calificate. Spre exemplu, în anul școlar 2010-2011, a scăzut numărul cadrelor didactice cu 1.000, față de anul anterior, iar raportul copii/cadru didactic a crescut, la nivelul din 2000.
Totuși, consider că nu este corect să comparăm salariile nominale plătite în România, cu cele din alte țări, atâta timp cât capacitatea economiilor, de a susține un anumit nivel al salariilor, diferă (ponderea veniturilor în PIB este de 32% în România, față de 40% în UE). Este mai potrivit să analizăm comparativ ponderile în PIB ale salariilor profesorilor. Din nefericire, la acest capitol, în țara noastră, nivelul de retribuție al profesorilor este unul dintre cele mai scăzute din UE, cu un salariu de bază raportat la PIB/cap de locuitor sub 50%. În plus, pentru a ajunge la maximul salariul, un cadru didactic trebuie să aștepte în jur de 34 de ani.
Între 1995 și 2013, Bugetul alocat Educației nu a depășit niciodată 4,5% din PIB. În 2011, Bugetul Educației a fost de 4,1%, în 2012, 4%, iar în 2013, 4,2%. Comparativ, media europeană era, în 2011, de 5,3%, cu Danemarca (7,8%), Cipru și Suedia în fruntea topului și Bulgaria (3,6%) și Slovacia (4%), singurele pe care am reușit să le devansăm. În prezent, Finlanda se află pe prima poziție, cu 10% din PIB alocat acestui domeniu.
Tot în 2011, cheltuielile cu salariile în domeniul educațional au fost de doar 1,9% din PIB, procent scăzut dramatic față de anii anteriori, odată cu reducerea salariilor din 2010, plasându-ne pe ultimul loc în UE. La fel, ponderea salariilor în total cheltuieli educaționale au fost, în același an, de doar 46%, comparativ cu 61%, media europeană.
Un aspect pozitiv este constatarea că România face parte din grupul țărilor în care profesorul își poate dubla veniturile, pe parcursul carierei, și are posibilitatea de a fi recompensat, în funcție de performanțele pozitive ale actului pedagogic sau în funcție de performanțele elevilor.
Potrivit Raportului Comisiei Europene ”Salariile și sporurile profesorilor și directorilor de școli din Europa 2011/2012”, la nivel mondial, 16 țări din UE au blocat sau redus salariile profesorilor, începând cu cea de-a doua jumătate a lui 2010. Cele mai grav afectate au fost Grecia, Irlanda, Spania, Portugalia și Slovenia. Același document constată că, în România, ”salariile profesorilor au ajuns la nivelurile dinainte de criză”. În Grecia, s-a redus salariul de bază al cadrelor didactice cu 30% și s-au eliminat primele de sărbători. În Irlanda, a scăzut cu 13% în 2011, și cu încă 20%, în 2012, pentru noii intrați în sistem. În cazul Spaniei și Portugaliei, salariile din întreg sistemul public au scăzut cu 5% în 2010 și au rămas blocate la acest nivel.
Compania Globală pentru Educație este o inițiativă a societății civile, susținută de ONG-uri și organizații guvernamentale, începută în 1999, cu scopul de a eradica criza mondială în domeniul educației. În fiecare an, se organizează Săptămâna Globală de Acțiune, în care se derulează diverse evenimente și dezbateri pe anumite teme. Anul acesta, sloganul este: ”Fiecare copil are nevoie de un profesor. Profesori pregătiți pentru toți copiii”, aducându-se în prim-plan problemele din educație și nevoia copiilor de a beneficia de profesori bine calificați.
Stimați colegi, să nu uităm că nepăsarea și remarcele cinice ale unui mare prim-ministru interbelic, Nicolae Iorga (”dascălii sunt sfertodocți”, ”Dacă învățătorii sunt disperați, … să cultive grădini, să cânte la nunți … sau să se arunce în mare,”), adresat reprezentanților Asociației Generale a Învățătorilor din România, care i-au cerut să ia atitudine pentru îndreptarea situației dificile a cadrelor didactice, au fost cele care i-au retras brusc uriașa susținere de care se bucura din partea poporului. Având în vedere contextul actual, este necesar să inițiem derularea unor programe de stabilizare a cadrelor didactice, la nivel național, cunoscându-se faptul că, în anul școlar 2011-2012, 1 din 6 cadre didactice erau noi, iar fluctuația cadrelor didactice se situează undeva între 30-40% anual, potrivit Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar. De asemenea, este extrem de importantă, atragerea celor mai buni candidați către profesia de cadru didactic, sprijinul acestora și dezvoltarea maximă a competențelor lor, promovarea excelenței în predare, pentru că o educație inițială corespunzătoare a profesorului și evoluția profesională continuă cresc calitatea educației și asigură premisele unei calificări înalte a forței de muncă.

Loading

Să asigurăm cel mai bun start in viață pentru fiecare copil!

Copilul și drepturile sale reprezintă o preocupare relativ recentă a societății, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Celebrarea unei zile dedicate copilului își are începuturile în Turcia anului 1920 (23 aprilie) și, puțin mai târziu, în cadrul Conferinței Mondiale a Bunăstării Copiilor de la Geneva, Elveția, 1925. Tot în 1925, pe 1 Iunie, consulul general chinez din San Francisco, SUA, a sărbătorit Festivalul Dragonului, alături de un grup de copii chinezi orfani. Începând cu acea dată, 1 Iunie devine Ziua Internațională a Copiilor în numeroase state; în România, începând cu 1950. În 1924, Liga Națiunilor Unite a adoptat Declarația Drepturilor Copilului. În deceniul al șaselea, ONU recomanda țărilor membre să-i sărbătorească pe copii. În 1958, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a emis recomandarea ca toate țările să instituie o Zi Universală a Copilului și să demareze acțiuni, care să genereze bunăstare copiilor de pretutindeni. La 20 noiembrie 1959, Adunarea Generală a Națiunilor Unite vota Declarația Drepturilor Copilului, care conținea, din păcate, simple recomandări. Prin urmare, aceste problematici vor fi tratate, în practică, în funcție de contextul local al fiecărei țări: în unele fiind respectate cu strictețe, în timp ce, în altele, cu desăvârșire, ignorate, așa că Ziua Copilului se va sărbători pe glob la date diferite sau chiar deloc. Tot la 20 noiembrie, de data aceasta, în 1989, s-a adoptat Convenția pentru Drepturile Copilului. Această zi, cu dublă semnificație istorică, va deveni sărbătoarea copilului, în special, în țările occidentale.

În septembrie 1990, Parlamentul României ratifică Convenția Națiunilor Unite, ce stabilește drepturi civile, economice, politice, sociale și culturale pentru copii, astfel că prevederile sale devin parte a dreptului intern românesc: Copilul are dreptul la liberă exprimare (orală, scrisă, tipărită, artistică, etc.); libertate de gândire, de conștiință, de religie; protecție împotriva oricăror forme de violență, vătămare sau abuz, fizic sau mental, de abandon, neglijență, rele tratamente sau exploatare, inclusiv sexuală sau violență sexuală; protecția copiilor handicapați fizic și mental și asigurarea acestora a unei vieți decente, împlinite, demne, cu favorizarea autonomiei și facilitarea participării active la viața socială; dreptul fiecărui copil de a beneficia de un nivel de trai, care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, morală, spirituală, socială; dreptul la educație; dreptul la odihnă, vacanță; dreptul de a practica activități recreative, adecvate vârstei și de a participa la viața cultural-artistică; protecție împotriva exploatării economice sau împotriva constrângerii la vreo muncă, ce implică risc potențial sau care-i poate compromite educația, dăuna sănătății sau dezvoltării sale fizice, spirituale, mentale, sociale, morale; protecție împotriva răpirii, vânzării și traficului de copii, torturii, pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante. Statul are obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura recuperarea fizică, psihologică și reintegrarea socială a copiilor, victime ale vreunei forme de neglijență, exploatare, abuz, tortură, pedepse, tratamente crude, inumane sau degradante. Conform Convenției, părinții au responsabilități comune pentru creșterea și dezvoltarea copilului și vor acționa, în primul rând, în interesul suprem al copilului.

În secolul în care trăim, încă mai există mulți copii care nu au o identitate legală, nu au acces la alimentație corespunzătoare și apă potabilă, mijloace de igienă minimală, educație sau îngrijire medicală preventivă și curativă; sunt vânduți ca sclavi sau donatori de organe, obligați să lupte pe front, să se prostitueze, să fure, să cerșească, să presteze munci necalificate, la negru, în mod gratuit sau plătite derizoriu; sunt abuzați, exploatați, maltratați, uciși.

Din păcate, în România, ne confruntăm cu realitatea sărăciei și lipsei de oportunități, care își pune amprenta, în mod devastator asupra categoriei sociale cele mai expuse, mai vulnerabile, copiii, prin: un nivel ridicat al abandonului la naștere; hrană proastă sau chiar lipsa ei, un acces redus la medicație și servicii medicale de calitate conduc la o stare generală precară a sănătății copilului și un nivel ridicat al mortalității infantile; în unele familii, alocațiile sunt singurele surse stabile de venit, copiii sunt forțați să abandoneze învățământul și să se transforme în delincvenți juvenili, muncind la negru, furând, prostituându-se sau cerșind; familiile se destramă, prin plecarea părinților la muncă peste graniță, această situație psiho-traumatizantă fiind o cauză majoră a dobândirii unor deviații comportamentale în rândul minorilor; etc.

România este și Țara Copiilor Supradotați: o dovedește numeroasele evaluări și concursuri internaționale, de unde copiii români se întorc cu rezultate de excepție. Pentru aceștia, dar și pentru noi, în scopul de a fructifica această șansă pe care ne-a oferit-o Dumnezeu, trebuie să punem la punct un sistem de educație, care să-i ajute să-și realizeze contribuția față de sine și față de societate. Conceptul de supradotare trebuie luat în considerare, în toate formele sale de manifestare, asociat dezvoltării avansate în orice domeniu și corelat cu un sistem educativ adecvat, variat și multiplu. Prin metode educative speciale, de identificare, îndrumare, acumulare și accelerare trebuie formate, dezvoltate și promovate abilitățile active și potențiale ale tuturor categoriilor de copii, în scopul emancipării, al evoluției intelectuale.

”La mulți ani, copiilor de pretutindeni!” Stimați colegi, de Ziua Internațională a Copiilor, gândurile noastre se îndreaptă spre toți copiii acestei planete, spre ”propriile mlădițe, neprețuite podoabe ale prezentului, plămadă vie a viitorului”. Este un prilej de a aduce în prim-plan puritatea, inocența, dragostea, generozitatea, duioșia, bucuria și zâmbetul lor. Fiecare copil trebuie să aibă asigurat cel mai bun start în viață, și aceasta este principala reponsabilitate a fiecăruia dintre noi, membrii ai familiei sau indivizi, care activăm în domenii cu impact asupra vieții vlăstarelor societății: educatori, medici, asistenți sociali, politicieni! Viitorul comunităților din care fac parte, viitorul națiunilor și al lumii întregi depinde de ei, dar depine și de noi, de felul cum înțelegem să acționăm și să prioritizăm interesele, energiile, resursele.

Loading