Începând cu data de 31 ianuarie a.c., se află în dezbatere publică un Proiect de Lege privind desființarea, de la 1 iunie 2014, a 30 de instanțe judecătorești, împreună cu parchetele de pe lângă acestea. Între motivele invocate se numără recomandările Comisiei Europene, privind continuarea reformelor monitorizate în cadrul MCV, referitoare, cu precădere, la necesitatea restructurării instanțelor și parchetelor, rapoartele anuale elaborate de CSM, privind activitatea instanțelor și parchetelor, precum și necesitatea alinierii la noile prevederi legislative, odată cu intrarea în vigoare a noilor Coduri.
Inițiatorii Proiectului de Lege apreciază că măsurile adoptate prin Legea 148/2011, privind desființarea a 12 instanțe și parchetele de pe lângă acestea, au fost insuficiente.
Referitor la această problemă, consider că recomandările Comisiei Europene nu trebuie aplicate în abstract, fără o adaptare la realitățile noastre socio-economice, fără o raportare la circumstanțele concrete și specifice în care funcționează instanțele din România, cu un volum de activitate, în general, mult mai mare decât cel al instanțelor din străinătate. Dacă vorbim de reformă, de necesitatea restructurării, aceasta trebuie abordată în așa fel încât măsurile implementate să ducă la eficientizare, la creșterea calității actului de justiție, în favoarea cetățeanului. Ori, prin aceste măsuri, aplicate fără studii preliminarii de impact socio-economic și financiar (asupra bugetelor locale, care se susțin în proporție masivă - aproape 50% - din taxele judiciare și extrajudiciare de timbru) nu se împlinesc decât premisa îndepărtării justiției de cetățean și certe dezechilibre la nivel de surse de finanțare locală. În plus, acest trend al desființării instanțelor mici va conduce negreșit la dispariția rațiunii pentru care au fost înființate, și anume, asigurarea standardelor de echitate, accesibilitate a actului de justiție și, important, descentralizarea serviciilor publice, un principiu la mare modă, dar pe care, din păcate, îl ignorăm cu ușurință.
În vremuri de ”tristă amintire”, Guvernul Boc a fost cel care s-a dovedit adept, doar la nivel declarativ, al descentralizării, incapabil fiind să găsească soluții reale de stabilizare a economiei. Prizonier al unor decizii, pe care le numim cu îngăduință ”cel puțin eronate”, a promovat o serie de acte normative, care vizau, în realitate, centralizarea excesivă: desființarea școlilor, spitalelor, a judecătoriilor, etc.
Îmi doresc ca pe viitor niciun Executiv să nu mai recurgă la astfel de măsuri și strategii de reformă haotică, care s-au dovedit deja dezastruoase pentru România. Trecutul să ne fie lecția prezentului!
Concret, voi enumera câteva argumente, care demonstrează justețea poziției mele, dar și inconsistența și lipsa de oportunitate a acestui demers al administrației centrale, de desființare a instanțelor de judecată:
Criteriul volumului de activitate, exprimat în număr relativ mic de dosare, nu trebuie absolutizat și nu se poate considera, de unul singur, sugestiv și decisiv pentru luarea unei măsuri radicale, cum ar fi aceea de desființare a instanțelor. Oricât de obiectivă și edificatoare ar părea, la un moment dat, analiza cifrelor și a procentelor, ea nu surprinde întotdeauna esența lucrurilor sau cauza reală a fenomenului. Criteriul volumului de activitate (numărul minim de cauze soluționate pe an) nu poate fi apreciat decât prin corelare cu alți indicatori esențiali (încărcătura pe judecător și numărul de judecători raportat la numărul de locuitori din circumscripție). Din acest punct de vedere, trebuie să ținem cont de faptul că zonele deservite sunt preponderent rurale, slab industrializate, cu o populație cu posibilități materiale reduse, astfel încât accesul la justiție este, de multe ori, considerat un lux. Taxele de timbre, într-un trend de creștere continuă, determină adâncirea decalajului între zonele rurale și urbane, sub aspectul accesului la justiție. Costurile enorme cu taxele, expertizele și reprezentarea în instanță explică cu ușurință reticența justițiabililor, de a se adresa organelor competente pentru soluționarea cauzelor, fapt ce influențează neîndoielnic numărul de dosare ce se află pe rolul instanței de judecată. Odată ce s-a considerat oportun și s-a procedat la sporirea taxelor judiciare de timbre, trebuie să se asume și consecința directă și previzibilă a acestui demers, anume diminuarea numărului de cauze. Ar fi nedrept ca justițiabilii din aceste zone să fie supuși unei duble constrângeri: una de natură pecuniară și una de natura limitării accesului la aceste servicii de interes public.
Criteriul costurilor ridicate de funcționare a instituțiilor, raportate la volumul de activitate este, cel puțin, discutabil, întrucât se pot considera măsuri ușor aplicabile pentru eficientizarea instituțiilor, în urma unei analize de detaliu cost-beneficiu.
Desființarea Judecătoriilor și Parchetelor ar crea cetățenilor numeroase dificultăți de transport, cheltuieli suplimentare adiacente, pierdere inutilă de timp, amânarea rezolvării problemelor, neîncredere în autorități, tensiuni și alte neajunsuri. Competențele acestor instituții se întind pe raze de ordinul sutelor, chiar miilor de km pătrați, cu populații de zeci de mii de locuitori. Distanța dintre aceste localități și cea mai apropiată instanță din județ este, de cele mai multe ori, exagerat de mare, iar legăturile de transport sunt departe de a fi simplu de abordat (distanțe de până la 100 km între localitățile deservite și instanța judecătorească în funcțiune). Pe de altă parte, măsura preconizată ridică serioase probleme și personalului care deservește aceste instituții, o parte din acesta urmând a fi, în cel mai bun caz, relocat, sub aspectul locului de muncă. Aceasta implică schimbări majore în viața acestora, care se vor repercuta, cu certitudine, asupra capacității de muncă și, implicit, asupra calității actului de justiție, în general.
Multe dintre instanțele vizate funcționează în imobile aflate în proprietatea Ministerului Justiției, negenerându-se astfel cheltuieli suplimentare cu spațiile închiriate.
Aceste măsuri vor încărca nejustificat rolul și volumul de activitate deja foarte ridicat al judecătoriilor mari, care, multe dintre ele, dispun, pentru actualele cerințe, de spații și dotări materiale insuficiente sau improprii. În aceste condiții, nu mai poate fi vorba de justiție de calitate.
Stimați colegi, în sfârșit, considerăm că cea mai simplă, oportună și eficientă soluție de rezolvare a problemei, implicit, de înlăturare a neajunsurilor mai sus menționate, fie singură, fie corelată cu alte măsuri adiacente, constă în modificarea ariei de competență a instanțelor judecătorești, arondarea unor localități judecătoriile vizate spre desființare. Această măsură ar duce la o mai bună împărțire a cauzelor pe judecătorii și ar putea degreva activitatea instanțelor mari deja supra-aglomerate. Totodată, demersul de raționalizare a instanțelor trebuie să aibă în vedere impactul asupra celorlalte instanțe, asupra personalului instanțelor desființate, asupra populației, precum și cel bugetar.
În esență, orice soluție de rezolvare este preferabilă aceleia, a desființării instanțelor, inclusiv, în ultimă variantă, posibilitatea înființării unor sedii secundare cu activitate permanentă, conform Legii 304/2004, cu modificările și completărilor ulterioare.
Inițiatorii Proiectului de Lege apreciază că măsurile adoptate prin Legea 148/2011, privind desființarea a 12 instanțe și parchetele de pe lângă acestea, au fost insuficiente.
Referitor la această problemă, consider că recomandările Comisiei Europene nu trebuie aplicate în abstract, fără o adaptare la realitățile noastre socio-economice, fără o raportare la circumstanțele concrete și specifice în care funcționează instanțele din România, cu un volum de activitate, în general, mult mai mare decât cel al instanțelor din străinătate. Dacă vorbim de reformă, de necesitatea restructurării, aceasta trebuie abordată în așa fel încât măsurile implementate să ducă la eficientizare, la creșterea calității actului de justiție, în favoarea cetățeanului. Ori, prin aceste măsuri, aplicate fără studii preliminarii de impact socio-economic și financiar (asupra bugetelor locale, care se susțin în proporție masivă - aproape 50% - din taxele judiciare și extrajudiciare de timbru) nu se împlinesc decât premisa îndepărtării justiției de cetățean și certe dezechilibre la nivel de surse de finanțare locală. În plus, acest trend al desființării instanțelor mici va conduce negreșit la dispariția rațiunii pentru care au fost înființate, și anume, asigurarea standardelor de echitate, accesibilitate a actului de justiție și, important, descentralizarea serviciilor publice, un principiu la mare modă, dar pe care, din păcate, îl ignorăm cu ușurință.
În vremuri de ”tristă amintire”, Guvernul Boc a fost cel care s-a dovedit adept, doar la nivel declarativ, al descentralizării, incapabil fiind să găsească soluții reale de stabilizare a economiei. Prizonier al unor decizii, pe care le numim cu îngăduință ”cel puțin eronate”, a promovat o serie de acte normative, care vizau, în realitate, centralizarea excesivă: desființarea școlilor, spitalelor, a judecătoriilor, etc.
Îmi doresc ca pe viitor niciun Executiv să nu mai recurgă la astfel de măsuri și strategii de reformă haotică, care s-au dovedit deja dezastruoase pentru România. Trecutul să ne fie lecția prezentului!
Concret, voi enumera câteva argumente, care demonstrează justețea poziției mele, dar și inconsistența și lipsa de oportunitate a acestui demers al administrației centrale, de desființare a instanțelor de judecată:
Criteriul volumului de activitate, exprimat în număr relativ mic de dosare, nu trebuie absolutizat și nu se poate considera, de unul singur, sugestiv și decisiv pentru luarea unei măsuri radicale, cum ar fi aceea de desființare a instanțelor. Oricât de obiectivă și edificatoare ar părea, la un moment dat, analiza cifrelor și a procentelor, ea nu surprinde întotdeauna esența lucrurilor sau cauza reală a fenomenului. Criteriul volumului de activitate (numărul minim de cauze soluționate pe an) nu poate fi apreciat decât prin corelare cu alți indicatori esențiali (încărcătura pe judecător și numărul de judecători raportat la numărul de locuitori din circumscripție). Din acest punct de vedere, trebuie să ținem cont de faptul că zonele deservite sunt preponderent rurale, slab industrializate, cu o populație cu posibilități materiale reduse, astfel încât accesul la justiție este, de multe ori, considerat un lux. Taxele de timbre, într-un trend de creștere continuă, determină adâncirea decalajului între zonele rurale și urbane, sub aspectul accesului la justiție. Costurile enorme cu taxele, expertizele și reprezentarea în instanță explică cu ușurință reticența justițiabililor, de a se adresa organelor competente pentru soluționarea cauzelor, fapt ce influențează neîndoielnic numărul de dosare ce se află pe rolul instanței de judecată. Odată ce s-a considerat oportun și s-a procedat la sporirea taxelor judiciare de timbre, trebuie să se asume și consecința directă și previzibilă a acestui demers, anume diminuarea numărului de cauze. Ar fi nedrept ca justițiabilii din aceste zone să fie supuși unei duble constrângeri: una de natură pecuniară și una de natura limitării accesului la aceste servicii de interes public.
Criteriul costurilor ridicate de funcționare a instituțiilor, raportate la volumul de activitate este, cel puțin, discutabil, întrucât se pot considera măsuri ușor aplicabile pentru eficientizarea instituțiilor, în urma unei analize de detaliu cost-beneficiu.
Desființarea Judecătoriilor și Parchetelor ar crea cetățenilor numeroase dificultăți de transport, cheltuieli suplimentare adiacente, pierdere inutilă de timp, amânarea rezolvării problemelor, neîncredere în autorități, tensiuni și alte neajunsuri. Competențele acestor instituții se întind pe raze de ordinul sutelor, chiar miilor de km pătrați, cu populații de zeci de mii de locuitori. Distanța dintre aceste localități și cea mai apropiată instanță din județ este, de cele mai multe ori, exagerat de mare, iar legăturile de transport sunt departe de a fi simplu de abordat (distanțe de până la 100 km între localitățile deservite și instanța judecătorească în funcțiune). Pe de altă parte, măsura preconizată ridică serioase probleme și personalului care deservește aceste instituții, o parte din acesta urmând a fi, în cel mai bun caz, relocat, sub aspectul locului de muncă. Aceasta implică schimbări majore în viața acestora, care se vor repercuta, cu certitudine, asupra capacității de muncă și, implicit, asupra calității actului de justiție, în general.
Multe dintre instanțele vizate funcționează în imobile aflate în proprietatea Ministerului Justiției, negenerându-se astfel cheltuieli suplimentare cu spațiile închiriate.
Aceste măsuri vor încărca nejustificat rolul și volumul de activitate deja foarte ridicat al judecătoriilor mari, care, multe dintre ele, dispun, pentru actualele cerințe, de spații și dotări materiale insuficiente sau improprii. În aceste condiții, nu mai poate fi vorba de justiție de calitate.
Stimați colegi, în sfârșit, considerăm că cea mai simplă, oportună și eficientă soluție de rezolvare a problemei, implicit, de înlăturare a neajunsurilor mai sus menționate, fie singură, fie corelată cu alte măsuri adiacente, constă în modificarea ariei de competență a instanțelor judecătorești, arondarea unor localități judecătoriile vizate spre desființare. Această măsură ar duce la o mai bună împărțire a cauzelor pe judecătorii și ar putea degreva activitatea instanțelor mari deja supra-aglomerate. Totodată, demersul de raționalizare a instanțelor trebuie să aibă în vedere impactul asupra celorlalte instanțe, asupra personalului instanțelor desființate, asupra populației, precum și cel bugetar.
În esență, orice soluție de rezolvare este preferabilă aceleia, a desființării instanțelor, inclusiv, în ultimă variantă, posibilitatea înființării unor sedii secundare cu activitate permanentă, conform Legii 304/2004, cu modificările și completărilor ulterioare.
Loading
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu