În istoriografia recentă, etnogeneza poporului român este asociată cu încreştinarea sa. Se constituie aproape ca o paradigmă folosirea frazei ”poporul român s-a născut creştin”.
Din primele secole, Biserica a constituit un pilon pentru stat, un al doilea administrator şi organizator, la nivel naţional, în situaţii de criză politică, un contributor preţios la consolidarea unităţii popoarelor, la dezvoltarea şi prezervarea culturii, artei, ştiinţei, educaţiei, conştiinţei naţionale.
Unele dintre problemele majore ale vremurilor noastre îşi trag seva din încercarea de a implementa ideea de stat secular, de separare a bisericii de stat, care duce, inevitabil, la alienarea structurilor de stat de instituţiile religioase, la indiferenţă faţă de problemele religioase şi spirituale.
Acum statele şi naţiunile se confruntă cu provocări noi, de natură economică, politică, spirituală, socială, culturală, de mediu, de securitate. Experienţa ne demonstrează că ele trebuie abordate prin eforturi coordonate, asistenţă mutuală, comunicare şi cooperare.
Istoria ne-a demonstrat că pacea planetară este starea de fapt fără de care dorinţele şi aspiraţiile fiinţei umane nu pot fi realizate; ea uneşte oameni, popoare şi creează premisele pentru cooperare şi prosperitate.
Pacea se defineşte nu doar ca lipsa războiului, ci ca “permanent eroism al omenirii”, ca angajare la maxim a forţelor pozitive, creatoare, pentru realizarea, pe toate planurile, a unei vieţi mai bune. Pacea ţine de permanentul dinamism al vieţii şi constituie nu doar un “nu” spus războiului, ci un mare “da” spus vieţii, în “necontenita sa tensiune creatoare spre desăvârşire” .
Pacea are un profund temei religios, fiind pusă în legătură cu Dumnezeu. Ea ar trebui să fie căutată, aşadar, de toţi, motiv pentru care, în Biblie, urarea, salutul cel mai frecvent este “pace ţie!”, “mergi în pace!”, “”har şi pace!”. Pacea este un element constitutiv al Evangheliei lui Hristos: termenul e întâlnit în Noul Testament de 86 de ori; Iisus Hristos este “rege al păcii”, “Dumnezeu al păcii”, Evanghelia Sa este “Evanghelia păcii”, iar Împărăţia lui Dumnezeu este “dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”.
Iubirea creştină este temelia păcii, pentru că ea înglobează ideile libertăţii, egalităţii, dreptăţii şi fraternităţii.
Dacă din iubirea creştină izvorăsc toate virtuţile, din ea izvorăşte şi pacea: pacea cu Dumnezeu, pacea sufletească, pacea cu semenii, pacea între popoare, pacea cosmică, pentru că iubirea este forţa spirituală care ne uneşte cu Dumnezeu, ne uneşte cu semenii, uneşte popoarele într-o mare familie.
Popoarele trebuie să conlucreze, fiecare în felul său, la progresul omenirii, să convieţuiască în pace, să se ajute, să se sprijine unele pe altele.
Popoarele sunt o realitate istorică, instituită după voia lui Dumnezeu, Care vrea ca omenirea să apară ca o mare familie de popoare, fiecare având specificul său şi rostul său.
Dacă în sufletul oamenilor va învinge binele, dacă virtuţile creştine îşi fac prezanţa văzută atunci şi societatea va fi una pozitivă, iar statul, ca o chintesenţă a puterii în societate, va fi unul orientat în aceeaşi direcţie.
Biserica creştină se remarcă prin spirit paşnic şi este biserica iubirii şi a păcii. Un rol de seamă în lupta pentru pace îl joacă diversele organizaţii creştine mondiale: Conferinţa creştină pentru pace, Consiliul mondial al bisericilor, Consiliul mondial al păcii, etc. Principiul teologic călăuzitor este dezarmărea, înlăturarea definitivă a oricărui război.
Se remarcă şi încercările bisericilor creştine române, care luptă atât pe plan internaţional, cât şi intern pentru instaurarea păcii, prin întărirea colaborării dintre cultele creştine, sprijinirea mişcării creştine pentru pace, cultivarea spiritului de prietenie între popoare, infuzarea în sufletele credincioşilor a învăţăturii creştine pentru pace, difuzarea prin predici, cuvântări, publicaţii a rezultatelor luptei pentru pace.
Stimaţi colegi, deşi viaţa bisericească nu este separată de viaţa de zi cu zi, nu trebuie să ne poziţionăm la extreme şi să considerăm că Biserica trebuie să se substituie Statului, în formularea şi susţinerea programelor sociale, politice, economice, culturale, etc. Biserica are rolul ei specific: acela de a vesti Evanghelia mântuitoare, şi nu reprezintă factorul principal al dezvoltării sociale. Totuşi, datorită faptului că fiecare creştin este activ din punct de vedere socio-economic şi că principiile şi dogmele moral-creştine au o orientare socială, Biserica va sprijini progresul societăţii, orientându-se spre aplicarea învăţăturilor sale.
Prezenţa în societate a unor convingeri politice sau de orice natură diferite, opuse, interese contrastante determină lupte, purtate prin metode legale, morale, cât şi prin metode care contrazic normele juridice şi ale moralităţii creştine. În faţa diferenţelor, contradicţiilor, luptelor, Biserica propovăduieşte pacea şi conlucrarea între oamenii diferiţi, cu atitudini şi opinii diferite.
Societatea este o realitate dinamică, iar, în acest context, Biserica trebuie să conlucreze cu Statul pentru a pune bazele unei stări cât mai apropiată de societatea ideală a Împărăţiei lui Dumnezeu, atât cât este posibil pentru fiecare generaţie.
Parlamentul României, în particular, are obligaţia de a crea legi bune pentru ţară şi de a promova şi aplica schimbarea pozitivă de conduită a oamenilor politici, îmbrăţişarea eticii acţiunilor politice, corectitudinea, bunul-simţ, acţiunile transparente, adevărul, buna-credinţă, responsabilitatea, profesionalismul, care să genereze exemple şi efecte pozitive pentru societate.
În apropierea campaniei electorale, lansez un îndemn la echitate, echilibru, decenţă şi corectitudine în lupta politică! Fie ca Dumnezeu să ne ajute să alegem în pace şi bună-înţelegere un conducător bun, care gândeşte pozitiv, un adevărat creştin, care respectă poporul şi se implică în cunoştinţă de cauză, la modul concret, pentru binele ţării!
Din primele secole, Biserica a constituit un pilon pentru stat, un al doilea administrator şi organizator, la nivel naţional, în situaţii de criză politică, un contributor preţios la consolidarea unităţii popoarelor, la dezvoltarea şi prezervarea culturii, artei, ştiinţei, educaţiei, conştiinţei naţionale.
Unele dintre problemele majore ale vremurilor noastre îşi trag seva din încercarea de a implementa ideea de stat secular, de separare a bisericii de stat, care duce, inevitabil, la alienarea structurilor de stat de instituţiile religioase, la indiferenţă faţă de problemele religioase şi spirituale.
Acum statele şi naţiunile se confruntă cu provocări noi, de natură economică, politică, spirituală, socială, culturală, de mediu, de securitate. Experienţa ne demonstrează că ele trebuie abordate prin eforturi coordonate, asistenţă mutuală, comunicare şi cooperare.
Istoria ne-a demonstrat că pacea planetară este starea de fapt fără de care dorinţele şi aspiraţiile fiinţei umane nu pot fi realizate; ea uneşte oameni, popoare şi creează premisele pentru cooperare şi prosperitate.
Pacea se defineşte nu doar ca lipsa războiului, ci ca “permanent eroism al omenirii”, ca angajare la maxim a forţelor pozitive, creatoare, pentru realizarea, pe toate planurile, a unei vieţi mai bune. Pacea ţine de permanentul dinamism al vieţii şi constituie nu doar un “nu” spus războiului, ci un mare “da” spus vieţii, în “necontenita sa tensiune creatoare spre desăvârşire” .
Pacea are un profund temei religios, fiind pusă în legătură cu Dumnezeu. Ea ar trebui să fie căutată, aşadar, de toţi, motiv pentru care, în Biblie, urarea, salutul cel mai frecvent este “pace ţie!”, “mergi în pace!”, “”har şi pace!”. Pacea este un element constitutiv al Evangheliei lui Hristos: termenul e întâlnit în Noul Testament de 86 de ori; Iisus Hristos este “rege al păcii”, “Dumnezeu al păcii”, Evanghelia Sa este “Evanghelia păcii”, iar Împărăţia lui Dumnezeu este “dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”.
Iubirea creştină este temelia păcii, pentru că ea înglobează ideile libertăţii, egalităţii, dreptăţii şi fraternităţii.
Dacă din iubirea creştină izvorăsc toate virtuţile, din ea izvorăşte şi pacea: pacea cu Dumnezeu, pacea sufletească, pacea cu semenii, pacea între popoare, pacea cosmică, pentru că iubirea este forţa spirituală care ne uneşte cu Dumnezeu, ne uneşte cu semenii, uneşte popoarele într-o mare familie.
Popoarele trebuie să conlucreze, fiecare în felul său, la progresul omenirii, să convieţuiască în pace, să se ajute, să se sprijine unele pe altele.
Popoarele sunt o realitate istorică, instituită după voia lui Dumnezeu, Care vrea ca omenirea să apară ca o mare familie de popoare, fiecare având specificul său şi rostul său.
Dacă în sufletul oamenilor va învinge binele, dacă virtuţile creştine îşi fac prezanţa văzută atunci şi societatea va fi una pozitivă, iar statul, ca o chintesenţă a puterii în societate, va fi unul orientat în aceeaşi direcţie.
Biserica creştină se remarcă prin spirit paşnic şi este biserica iubirii şi a păcii. Un rol de seamă în lupta pentru pace îl joacă diversele organizaţii creştine mondiale: Conferinţa creştină pentru pace, Consiliul mondial al bisericilor, Consiliul mondial al păcii, etc. Principiul teologic călăuzitor este dezarmărea, înlăturarea definitivă a oricărui război.
Se remarcă şi încercările bisericilor creştine române, care luptă atât pe plan internaţional, cât şi intern pentru instaurarea păcii, prin întărirea colaborării dintre cultele creştine, sprijinirea mişcării creştine pentru pace, cultivarea spiritului de prietenie între popoare, infuzarea în sufletele credincioşilor a învăţăturii creştine pentru pace, difuzarea prin predici, cuvântări, publicaţii a rezultatelor luptei pentru pace.
Stimaţi colegi, deşi viaţa bisericească nu este separată de viaţa de zi cu zi, nu trebuie să ne poziţionăm la extreme şi să considerăm că Biserica trebuie să se substituie Statului, în formularea şi susţinerea programelor sociale, politice, economice, culturale, etc. Biserica are rolul ei specific: acela de a vesti Evanghelia mântuitoare, şi nu reprezintă factorul principal al dezvoltării sociale. Totuşi, datorită faptului că fiecare creştin este activ din punct de vedere socio-economic şi că principiile şi dogmele moral-creştine au o orientare socială, Biserica va sprijini progresul societăţii, orientându-se spre aplicarea învăţăturilor sale.
Prezenţa în societate a unor convingeri politice sau de orice natură diferite, opuse, interese contrastante determină lupte, purtate prin metode legale, morale, cât şi prin metode care contrazic normele juridice şi ale moralităţii creştine. În faţa diferenţelor, contradicţiilor, luptelor, Biserica propovăduieşte pacea şi conlucrarea între oamenii diferiţi, cu atitudini şi opinii diferite.
Societatea este o realitate dinamică, iar, în acest context, Biserica trebuie să conlucreze cu Statul pentru a pune bazele unei stări cât mai apropiată de societatea ideală a Împărăţiei lui Dumnezeu, atât cât este posibil pentru fiecare generaţie.
Parlamentul României, în particular, are obligaţia de a crea legi bune pentru ţară şi de a promova şi aplica schimbarea pozitivă de conduită a oamenilor politici, îmbrăţişarea eticii acţiunilor politice, corectitudinea, bunul-simţ, acţiunile transparente, adevărul, buna-credinţă, responsabilitatea, profesionalismul, care să genereze exemple şi efecte pozitive pentru societate.
În apropierea campaniei electorale, lansez un îndemn la echitate, echilibru, decenţă şi corectitudine în lupta politică! Fie ca Dumnezeu să ne ajute să alegem în pace şi bună-înţelegere un conducător bun, care gândeşte pozitiv, un adevărat creştin, care respectă poporul şi se implică în cunoştinţă de cauză, la modul concret, pentru binele ţării!
Loading
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu