1 Decembrie 1918 reprezintă o pagină sublimă
a istoriei României. Anul
1918 a fost un an providenţial pentru soarta românilor: la 27 martie, Basarabia
revenea la Patria mamă; la 28 noiembrie, era rândul Bucovinei; pentru ca, la 1
decembrie 1918, la Alba Iulia, să se realizeze unul din visele seculare ale
naţiunii române, desăvârşirea statului naţional unitar român, prin unirea
Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.
Unirea Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei
cu Vechiul Regat nu a fost un act politic rupt din contextul european, ci o consecință
firească a luptei românilor pentru unitate națională. Aceasta a început în anul
1600, când Mihai Viteazu a reușit unirea militară a provinciilor, pentru o
perioadă scurtă de timp, și a continuat prin unirea Țării Românești cu Moldova,
în anul 1859, sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza.
Potrivit
istoricului Florin Constantiniu, ”Marea
Unire nu a fost rezultatul participării României la război, a obținerii vreunei
victorii militare, ci doar actul de voință al națiunii române. O necesitate
istorică s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de
egoism sau incompetențe și, punând în mișcare națiunea, i-a dat acea forță
uriașă, ca peste toate adversitățile, să dea viață aspirației sale: statul
național”. Nici
partizanii Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere
revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. După raţionamentul acestora:
victoria Antantei ne-ar fi putut da Bucovina, Transilvania şi Banatul, iar cea
a Puterilor Centrale - Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că
nimeni nu vedea cum ar fi fost cu putinţă ca toate aceste provincii să se
alipească, aproape simultan, Vechiului Regat.
Conștiința
desăvârșirii unității neamului nostru, a realizării statului național, s-a
aprins ca o flacără în mii și mii de piepturi și a generat un elan și o forță
imensă, care au nimicit orice împotrivire. Din acel moment, inimile tuturor
românilor au început să bată într-un singur trup: acela al României – patria
mamă regăsită.
Dintre toate manifestările suveranităţii naţionale, un crez și un
imn care pleca de pe buzele tuturor românilor asupriți de stăpânirile nedrepte,
cea mai măreaţă a fost, fără îndoială, Adunarea de la Alba Iulia. S-a distins
nu numai prin covârşitoarea mulţime care a luat parte, dar şi prin însufleţire
și entuziasm, prin demnitatea cetăţenească a celor ce aduceau acum României
întregite o parte prețioasă a vechii Dacii de acum 2.000 de ani, pământul şi
poporul, care printr-un destin vitreg a fost ţinut timp îndelungat sub talpa cârmuirilor
străine şi împiedicat să-şi urmeze cursul firesc al dezvoltării, la sânul
patriei mamă.
Orașul Alba Iulia a mai fost și
altădată martorul unor evenimente de seamă ale istoriei şi culturii românești.
Aici a realizat Mihai Viteazu, în 1599-1600, prima unire politică a celor trei
ţări româneşti; tot aici a apărut, în 1648, Noul Testament de la Bălgrad al
mitropolitului Simion Ştefan; la Alba Iulia au suferit martiriul, în 1785,
Horia şi Cloşca şi tot aici au fost încoronaţi, la 15 octombrie 1922, Regele
Ferdinand şi Regina Maria, primii suverani ai României. „România nu poate fi întreagă fără Ardeal, România nu poate fi mare fără
jertfă. Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoală care i-a
făurit neamul… e scânteia care aprinde energia,… e întristarea care
îndepărtează vrăşmaşul, e viaţa care cheamă viaţa”, spunea Nicolae
Titulescu, în ”Pledoarii pentru pace”.
Statul român întregit trebuie preţuit ca unul dintre cele mai
statornice, având fundamente adânci şi solide în esența poporului român, în legăturile
lui sufleteşti, consolidate prin unitatea aceluiaşi grai, aceleeaşi credinţe,
aceloraşi datini şi obiceiuri, în asemănarea aşezămintelor străbunilor, în geografia
pământului strămoşesc, şi, mai presus de toate, în puterea conştiinţei
naţionale, cea care întregește și întărește toate celelalte temeiuri.
După cum consemna marele istoric și om politic, Nicolae Iorga: ” Unirea
românilor trebuie înfăţişată totdeauna, potrivit adevărului, ca urmarea
firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, în cursul cărora acest popor
de eroi şi de mucenici a izbutit să-şi apere cu uimitoare stăruinţă ”sărăcia şi
nevoile şi neamul” (M. Eminescu - ”Scrisoarea a III-a”), rămânând împotriva
tuturor năvălirilor barbare şi vremelnicelor stăpâniri străine, în cea mai
strânsă legătură cu pământul strămoşesc în care, ca într-un liman de mântuire,
şi-a putut adăposti traiul de-a lungul vremilor de urgie. ”
Mihai
Eminescu, poetul național, spunea despre poporul român: „Era un popor brav, acela care a impus tribut superbei împărătese de
marmură a lumii - Roma. Era un popor nobil, acela a cărui cădere te împle de
lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de
nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor
n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată”.
Trăirile, simțirile și faptele străbunilor noștri, cutezanța lor,
credința nestrămutată, dăruirea, unitatea, dragostea de țară și popor, spiritul
de sacrificiu, grija pentru urmași și respectul pentru înaintași trebuie să ne
inspire în croirea drumului pe care-l avem de străbătut ca națiune. Așa cum ei
au izbutit, putem schimba și noi soarta României în bine, numai dacă suntem
uniți în adâncul sufletului, ”în cuget
și-n simțire”, dacă putem să ne privim ca frați, fără ură, ranchiună,
egoism și meschinărie!
În ziua în care tricolorul
flutură pe toate continentele, acolo unde bate o inimă de român, fie ca Dumnezeu să-i ocrotească pe frații noștri, oriunde s-ar
afla!
La mulți ani, România! La mulți ani, românilor
de pretutindeni!
Loading
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu