Instituția drepturilor omului, reflectând un anumit standard dobândit
de protecţia internaţională a drepturilor și libertăţilor, defineşte și
însumează un ansamblu de drepturi, libertăţi și obligaţii ale oamenilor unii
față de alţii, ale statelor de a apară și de a promova aceste drepturi, ale
întregii comunităţi internaţionale de a veghea la respectarea drepturilor și
libertăţilor respective în fiecare țară, intervenind în acele situaţii
”nedorite” în care drepturile omului ar fi încălcate.
Instituția drepturilor omului cuprinde principii, mecanisme, proceduri
cu un caracter bivalent, ce țin de ordinea juridică internă, integrată normelor
constituționale, dar și de dreptul internațional, aplicabil relațiilor dintre
state.
Orice cetățean beneficiază de aceste drepturi oriunde s-ar afla, unde
locuiește, lucrează sau trăiește, indiferent de rasă, sex, credință religioasă,
filozofică, politică, stare materială, deoarece au un caracter universal,
egalitar și inalienabil, ca un pilon al umanității, ca un corolar al dreptății,
libertății, securității și păcii la nivel planetar.
Minimalizarea sau încălcarea drepturilor omului conduce la deficiențe,
disfuncționalități, chiar convulsii ale societății moderne, de aceea statele și
organizațiile sale, organizațiile non-guvernamentale, cele internaționale (în
special Organizația Națiunilor Unite) au instituit norme juridice, instrumente
și tehnici materiale și instituționale pentru respectarea și garantarea
aplicării drepturilor omului, pentru răspunderea internațională a statelor în
situații de încălcare a standardelor în acest domeniu. În această direcție, se
dorește asigurarea dreptului omului la viață, demnitate, securitate, pace, proprietate,
protecţie socială și politică împotriva atingerilor aduse persoanei sale,
drepturilor sale sacre și inviolabile, împotriva tuturor discriminărilor.
Problematica drepturilor omului a reprezentat un element de noutate
secole de-a rândul, în contextul dreptului internațional. Spre sfârşitul secolului
al XIX-lea, apar tot mai multe situații în care, pentru recunoașterea unor
drepturi umane universale, se coalizează mai multe state.
La începutul sec. al XX-lea, au fost semnate
Convenţiile de la Geneva din 1906 și 1929, pentru îmbunătăţirea soartei soldaţilor
răniţi din armatele de campanie, Convenţia de la Haga din 1907 privind
tratamentul prizonierilor de război. În perioada 1919-1920, se încheie o serie
de tratate internaționale, ce impun recunoaşterea și ocrotirea minorităţilor
naţionale, acordarea drepturilor egale cu naţiunea dominantă.
După primul război mondial, alături de drepturile
civile și politice, au fost înscrise, în unele constituţii adoptate, drepturi
noi - drepturile sociale (dreptul sindical, dreptul la grevă, dreptul la
securitatea muncii). În anul 1919, se înființează Liga Națiunilor privind
drepturile omului, ce caută să asigure o colaborare la nivel internațional, în
problemele drepturilor individuale și colective. Ca o consecință, un număr
semnificativ de țări europene își regândesc constituțiile, reglementând
drepturile fundamentale ale cetățeanului, asumarea constituțională și
administrativă a principiului egalității naționale. Este și cazul Constituției
României din 1923.
Următoarea etapă în internaționalizarea acestui
domeniu este legată de momentul 12 octombrie 1929, prin adoptarea Declarației
Internaționale a Drepturilor Omului, la New York. Aceasta cuprinde următoarele:
”Orice stat are datoria de a recunoaşte
fiecărui individ dreptul egal la viață, libertate și prosperitate și de a
asigura pe teritoriul său tuturora, fără deosebire de naţionalitate, sex, rasă,
limbă sau religie, deplina și completa ocrotire a acestui drept”, „Orice stat are datoria de a recunoaşte
fiecărui individ dreptul de a exercita liber, atât în public, cât și privat,
orice credinţă sau religie a cărei practicare nu va fi incompatibilă cu ordinea
publică sau cu bunele moravuri”.
Declaraţia Naţiunilor Unite, din 1 ianuarie 1942,
semnată de 26 de state, la care au aderat ulterior alte 19 state, menţionează
că ”victoria completă asupra duşmanilor
este necesară în vederea apărării vieţii, libertăţii, independenței și
libertăţii religioase, ca și pentru menţinerea drepturilor omului și justiţiei,
atât în țările proprii, cât și în alte țări”.
În 1944, prin Conferința de la Philadelphia, se adoptă
declarația, care proclamă că nu poate exista pace durabilă fără dreptate
sociala, fără ca oamenii, indiferent de rasă, credinţă și sex, să poată promova
progresul lor material și dezvoltarea lor spirituală în libertate, demnitate,
siguranţă economică și şanse egale. Tot în 1944, în SUA, se adoptă ”Expunerea
drepturilor esenţiale ale omului”.
În 1975, rezultat al unui amplu și laborios proces de negocieri între
35 de state, se adoptă Actul final de la Helsinki al Conferinţei pentru
Securitate și Cooperare în Europa, din 1975, care instituie: „respectarea drepturilor omului și
libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă,
religie sau de convingere”.
Carta de la Paris pentru o nouă Europă se orientează în
jurul unor probleme cum ar fi: drepturile omului, democraţia și statul de
drept, libertatea economică și responsabilitatea, relaţiile de prietenie între
statele participante, securitatea europeană, unitatea, legătura dintre procesul
european și procesele mondiale.
Integrarea europeană presupune ca în momentul
existenței unei evoluții suficiente a UE, să se creeze o cetățenie europeană,
care să se suprapună peste cea națională. În Preambulul Tratatului de la
Maastricht, se menționează importanța formării unei cetățenii europene, iar în
articolul 8 se instituie cetățenia europeană. Conform Tratatului de la
Amsterdam, cetățenia europeană este diferită de cea națională, deoarece ea:
”completează ...și nu înlocuiește”. Cetăţenia europeană se adaugă celei
naţionale: în statele membre ale Uniunii Europene se beneficiază de o dublă
cetăţenie. Cetăţenia europeană nu elimină niciun drept inerent celei naţionale,
ci doar conferă drepturi suplimentare, care se exercită, fie la nivelul Uniunii
(dreptul de vot, de a fi ales în Parlamentul European), fie la nivelul statelor
membre (dreptul de a fi ales în alegerile municipale). Tratatul recunoaşte
dreptul cetăţenilor la libertate de circulaţie și de sejur, de vot și de
eligibilitate în alegerile europene și în cele municipale, protecţia
diplomatică și consulară, dreptul de petiţie, dreptul de a depune o plângere
unui mediator, dreptul de a comunica cu instituţiile Uniunii.
Preocuparea constantă pentru
problematica drepturilor omului, pentru afirmarea, respectarea și garantarea
materială a acestora evidențiază importanța în construirea unei societăți
democratice, condiție firească a asigurării demnității individului, dar și a
cadrului juridic indispensabil colaborării națiunilor. Societatea umană nu se
poate dezvolta armonios și în ritm ascendent dacă această dimensiune
fundamentală este ignorată. Problema drepturilor omului este una dintre
problemele centrale ale contemporaneităţii, a cărei respectare și aplicare
reprezintă dovada capacităţii de înţelegere și
de cooperare a tuturor statelor și popoarelor, prin măsuri și acţiuni
care favorizează democraţia, libertatea, înţelegerea, cooperarea multiformă,
toleranța și prietenia între toate naţiunile și statele, grupurile etnice și
religioase, în scopul salvgardării păcii și securităţii în lume.
Loading
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu