Se dictează de sus că insuficiența
resurselor financiare nu mai poate fi contrabalansată decât pe spinarea
bugetarilor, mulți dintre ei deja muritori de foame. Cazul funcționarilor
publici: cu venituri deja reduse cu 20%, în urmă cu 2 luni, dacă se compune și
procentul propus de președinte, de 25%, se va ajunge la o reducere cu 45% a
salariilor, în nici jumătate de an. Și aceasta în contextul în care mulți dintre
cei care ocupă poziții executive în sistemul de stat au avut și au salarii sub
media pe economie. Înjumătățite astfel, se vor poziționa la limita de jos a subzistenței.
Măsurile de reducere în bloc a
cheltuielilor bugetare propuse, cu 25% salariile și 15% pensiile, sunt măsuri
tardive, cosmetizări aritmetice anemice a deficitului bugetar, care nu au nicio
conotație de creștere economică și îmbunătățire a situației. Sunt supape de
urgență, de criză, și nu avans pozitiv.
În plus, naționalizarea
pierderilor este nedreaptă, inechitabilă. Atât cei cu venituri și pensii mari,
cât și cei cu venituri și pensii mici își vor asuma expierea, în mod
egal, indiferent de nivelul de salarizare sau productivitatea muncii. De ce
trebuie să cotizăm la fel, când numai unii au împărțit prada, în virtutea
drepturilor de castă politică? Ar fi fost mai corect poate o implicare mai
consistentă a veniturilor și pensiilor mari, care nu au avut o contribuție
anterioară echivalentă.
Soluția puterii este o măsură
pe genunchi, punitivă, care introduce un clivaj în societate, dacă mai era
nevoie, și nu aderă problemelor fundamentale, acelora ale achizițiilor și
cheltuielilor, în favoarea celor puțini și în defavoarea celor mulți.
Scăderea celor mici e în
avantajul celor mari. Cei bogați vor fi și mai bogați, iar cei săraci vor fi și
mai săraci. Pătura medie a societății începe să dispară încetul cu încetul,
adâncind distanța de poziționare, venituri și opțiuni între foarte bogați și
foarte săraci.
Funcționari publici, medici,
profesori, artiști, elita intelectualității vor îngroșa rândurile celor pentru
care o coajă de pâine în plus devine rațiunea luptei acerbe de fiecare zi.
Și nu e tot: 25 % reducerea
salariilor bugetare și 15% a pensiilor, desființarea subvențiilor se vor
propaga ca o undă de șoc în întreaga economie, adâncind mlaștina în care băltim
și creând oceane de nisipuri mișcătoare fără fund. Este imposibil ca aceste
măsuri să nu genereze efecte negative în lanț, de scădere a consumului,
creștere generalizată a prețurilor, falimente personale și instituționale.
Și toată această umilire a
poporului nu recuperează mai mult de între 3 și 6% din PIB, când, dacă ne
gândim, numai economia subterană reprezintă 40% din PIB. Oare nu ar fi fost mai
bine să găsim metode de aducere a acesteia la suprafață? Poate am fi putut să
scădem impozitul pe salar, până la un nivel la care angajatorii ar fi fost convinși
să aleagă varianta transparentă a modelului de business.
De asemenea, nu putem avea
certitudinea destinatării acestor fonduri economisite prin restructurare, în
direcția investițiilor, generatoare de noi resurse și locuri de muncă.
Experiența tranșelor anterioare ale FMI ne demonstrează acest lucru. Este
evident că se taie grosier, fără o estimare a scăderii performanței sau
eventualelor blocaje din sectoarele bugetare deja subdimensionate, doar pentru
a convinge creditorii externi să ne refinanțeze din nou gaura neagră a
clientelei politice.
Și pentru că au ajuns la fundul
sacului, iar unele promisuni au rămas neonorate, stimabilii cu pâinea și
cuțitul nu se dau înapoi de la cele mai scabroase practici de mituire, presiune,
amenințare și șantaj, pe care ni le putem imagina. S-a format o bursă de carne
vie a parlamentarilor, șefilor de instituții sau a altor persoane cu influență.
Prețul e la bucată și se negociază, în funcție de prozeliții pe care îi pot
convinge să semneze botezul adeziunii portocalii. Dacă promisiunile dau greș,
nu se dau înapoi de la practicile pe care le-am menționat, în scopul anihilării
discursului opozant, susținerii la vot sau, pur și simplu, satisfacerii
orgoliului de a dovedi că pot face orice și pot cumpăra pe oricine.
Pierderea demnității umane și
profesionale nu mai contează, dacă avem de pus o pâine pe masă și nu există
altă cale. Și așa și este. Nu sunt atât de vinovați manipulabilii și
manipulații, cât cei care recurg la practicile inchizitoriale ale torturării
psihice; manipulanții puterii, școliți de însuși creierul portocaliu și
acoliții săi.
Ceea ce se întâmplă în zilele
noastre nu are precedent în epoca modernă a poporului român. Starea de
decadență s-a propagat la toate nivelurile: politic, economic, social, cultural
și religios. Poate nu e prea târziu să apelăm, la conștiința, omenia și bunul-simț al celor care țin destinele acestei țări în
vârful stiloului sau falangele degetelor cu care își dau votul!
Loading
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu