România, între aderare și integrare deplină în UE

Ziua de 9 mai este o dată cu multiple semnificaţii - Ziua Independenţei României, sfârşitul celui de al II-lea război mondial şi Ziua Europei.

Aderarea României la Uniunea Europeană a avut loc la 1 ianuarie 2007, deci este pentru a cincea oară când serbăm această zi în calitate de membrii cu drepturi depline.

În ani de zbuciumată istorie și perpetuă căutare a stabilității și echilibrelor de putere, pe continentul european s-a conturat treptat și a supraviețuit în timp tuturor mișcărilor orgolioase ale entităților naționale ideea de ,,Europa”. 

,,Europa nu este decât o voință comună a celor care trăiesc în ea, printr-o vocație comună. Unitatea europeană stă în spiritul european” spunea teoreticianul francez Bernard Voyenne. Astăzi suntem parte a unei entități politice, sociale și economice, compusă din 27 de state, în care se vorbesc 23 de limbi oficiale, cu o suprafață de aproape 4,5 milioane km pătrați și o populație de 501 milioane locuitori.          

Au trecut 61 de ani. În fiecare an, la 9 mai, pe tot cuprinsul continentului se serbează Ziua Europei, pentru a marca istorica Declarație din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe, Robert Schuman, prin care propunea un plan de colaborare economică între Franța și Germania, pentru eliminarea rivalităților seculare dintre cele două state. Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunități, în cadrul căreia membrii să își pună sub control comun producția de oțel și cărbune, ca bază a puterii lor militare, în scopul evitării izbucnirii unui nou război. Țările cărora li se adresa, în primul rând, această provocare – Franta și Germania – fuseseră în război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război mondial aproape că le distrusese.

Dând curs apelului lui Robert Schuman, şase ţări - Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda - au semnat, la 18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind prima dintre comunităţile europene, Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

Ulterior, cele şase state au decis să edifice o comunitate economică, bazată pe libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor şi, în 1957, prin Tratatul de la Roma, au înfiinţat Comunitatea Economică Europeană, precursoare a Uniunii Europene de astăzi.

Europa unită înseamnă progres, stabilitate, securitate, cooperare, libertate, democrație, stat de drept, protecția drepturilor omului, cooperare economică, armonizare legislativă, solidaritate, unitate în diversitate.

Așa cum am mai spus, au trecut cinci ani de la aderarea noastră la structurile comunitare, dar nu se pune încă problema integrării depline la contextul realităților proprii țărilor integrate deja. Suntem asimilați marii familii europene, dar cu statutul de copil luat de pe stradă, care trebuie să accepte superioritatea informală a fraților mai mari și mai educați, care au crescut în sânul familiei. Mai avem drum lung și, se pare, presărat cu multe obstacole și povârnișuri, până să ne putem compara cu cei fruntași. Suntem codași la toate capitolele: de la infrastructură, industrie, sănătate, asistență socială, nivel salarial, educație, justiție, agricultură șamd. Criza economico-financiară, care a afectat întreg mapamondul, parcă pe noi ne-a lovit mai cu sete, adâncind fără menajamente decalajele care existau deja. În ultimii ani, ne-am obișnuit să fim evocați în topul rușinii pe locurile de vârf, în mai toate sectoarele care ar fi trebuit să ne dea suflul salvator.

Parcă optimismul preaderare s-a disipat. Nu ne mai încearcă efuziunea de la început. Plătim la bugetul comunitar mai mult decât atragem; importăm mai mult decât exportăm, și asta, în timp ce produsele noastre se deteriorează sau zac în uitare, în lipsa unor piețe de desfacere. Construim autostrăzi în intervale de timp seculare, la prețurile pe care alții le-ar dura pe suprafața lui Marte; clădim și modernizăm instituții de interes public pe care, apoi, le abandonăm; investim în parcuri de joacă și spații verzi în spațiile rurale, unde pădurea cade pe casa omului, neglijând realele trebuințe ale comunităților; bordurizăm și debordurizăm trotuarele patriei și, în mare, ne batem joc de banul public, care oricum cade în buzunarele cui trebuie să cadă.

Consider că pentru o țară îngenuncheată de câțiva ani încoace de plaga portocalie, așa cum este România, încă ne ținem bine. Suferim de o boală cronică, dar parcă avem anduranța de a nu ne lăsa înfrânți. Întrebarea este până când: până când vom mai tolera jaful și bocancul apăsat pe grumaz, până când mai avem resurse pentru a nu intra în colaps, până când mai trebuie să așteptăm salvarea țării și luminița de la capătul tunelului? Încotro, Doamne, și până când?

Loading