Se spune că Decebal, văzând
legiunile romane apropiindu-se, ar fi cerut preoților zamolxieni, înainte de a
se arunca în sabie, să blesteme veșnic contopirea celor două popoare: ”Să nu
aibă unire între ei și să se trădeze permanent”. Să fie blestem ancestral, destin,
boală cronică sau eroare a evoluției? Cert este că soluții de exorcizare sau însănătoșire
grabnică nu sunt de găsit. Ne scufundăm unii pe alții, în numele teoriei
supraviețuirii și a legii junglei, mulți întoarcem capul în altă parte, când avem
de-a face cu sărăcia, mizeria și decăderea, de parcă ar fi contagioase. Oare
suntem atât de egoiști și nepăsători, cu adevărat?
De la sărăcie la mizerie și, pe
urmă, decădere sunt pași mărunți și siguri. Cu fiecare trecere intervine
debarasarea, pe rând, de conștiință, morală, etică, până la anestezierea
tuturor simțurilor. Afară parcă se stinge lumina zilei; înăuntru se stinge
lumina sufletului. Coliba, beciul, văgăuna prin care se târăsc unii săraci pe
sub temelia edificiului social nu sunt chiar un mormânt, sunt anticamera lui. Dar,
întocmai ca bogații care își desfășoară ostentativ tot ce au mai de preț la
intrare, s-ar părea că moartea, pândind de-aproape, își desfășoară mizeria cea
mai mare în acest vestibul.
Sărăcia e lipsă de opțiuni; să
nu ai, să tânjești și să nu poți avea. Până la urmă încetezi să mai lupți și te
resemnezi să nu mai faci nimic, să nu mai dai din mâini ca să te salvezi.
Trândăvia întunecată, care vine
după deznădejde, prevestește agonia. Altfel, deznădejdea e împrejmuită de
garduri șubrede, care toate dau spre viciu sau crimă. Sărăcia e ticăloasă,
murdară, plină de miasme, infectă, întunecoasă, respingătoare. Sărăcia crează
monștrii fără rușine și fără scrupule, care, în fond, sunt nevinovați. Dar, cine
sunt adevărații vinovați? Toți cei care au, le prisosește, dar nu vor să
împartă. De ce să se murdărească, întinzând mâna ca să-și tragă semenii afară
din mocirlă? Se știe că majoritatea acțiunilor filantropice au ca inițiatori
persoane cu venituri medii, spre scăzute și, doar izolat, adevărați bogați ai
României.
Acumulează averi imense într-o
generație, împinși de o exuberanță apucătoare, sub scuturi de gașcă. Snobi
fiind, plătesc călătorii în spațiu, cumpără pământ pe lună, se înconjoară de
opulență și lux extrem, dar nu ar ceda nimic unui semen bolnav sau flămând. Și
atunci când o fac, au drept principal scop creșterea cotei de imagine și
înălțarea cu încă o cărămidă a soclului personal.
Cu cât avem mai mulți săraci,
cu atât noi toți sărăcim. Nu suntem o țară săracă, dimpotrivă, suntem o țară
sărăcită.
Legislația actuală nu face
decât să adâncească această inechitate socială. Cel mai bogat român are 2,2 mld.
dolari; cel mai sărac român se află în faliment personal, la sapă de lemn,
dincolo de punctul 0, în domeniul negativ, acumulând datorii peste datorii
pentru supraviețuire. Și nu este doar unul, sunt milioane.
Ponderea de doar 12% din PIB,
în bugetul anului 2010, a cheltuielilor sociale ne plasează sub media Uniunii Europene.
Cu o protecție socială abordată rezidual, cel puțin veniturile din muncă ar
trebui să fie altfel distribuite. Dar nici acestea nu mai asigură un trai
decent, demn salariatului, ci doar îi conferă o așa-zisă aură nobilă, îl
integrează în marea masă a contribuabililor plătitori de taxe la stat.
În 2009, cheltuielile cu forța
de muncă s-au poziționat către 40 mld. Euro, salariații beneficiind net de doar
18 mld. Euro. Nu ne mirăm că, astfel, sărăcia și-a întins tentaculele în 30%
din gospodăriile salariaților și planează amenințător asupra altora. La
sfârșitul anului trecut, o familie cu 4 membrii consuma 2.506 RON pentru un
trai minim decent, în vreme ce câștiga net doar 2.186 RON.
La polul opus, cei 300 bogați
ai României cumulează peste echivalentul a 30% din PIB. În același timp,
patronii români își rezervă ca excedent
brut de exploatare 50% din PIB.
Impozităm la fel bogații și
săracii, în numele nediscriminării, dar puținul pe care îl luăm dintr-o parte
și nici nu contează, în cealaltă parte face diferența și creează prăpastii
năucitoare.
Mecanismele de solidaritate socială,
care se bazează pe recunoașterea interdependențelor strânse între economic și
social, sunt cele care solidifică o societate coezivă. Niciun tip de
solidaritate socială nu s-ar pomenit, în absența unor minime contribuții de tip
fiscal sau parafiscal.
Într-o societate cu adevărat creștină,
cei mai bogați trebuie să-și ajute aproapele, dar datele nu confirmă acest
lucru. Criza economică are la bază și o criză morală, de care poate statul nu
se simte vinovat. Și totuși, trebuie să apere drepturile și libertățile
cetățenilor. Constituția României ne obligă să apărăm și să garantăm drepturile
cetățenești, inclusiv dreptul la un nivel decent de trai. Articolul 47 din
Constituție prevede expres că statul e obligat să ia măsuri de dezvoltare
economică și protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de
trai decent. Acum, acest lucru nu se întâmplă, și cei ce conduc destinele țării
sunt vinovați.
Nu ne dorim să adoptăm modelul
socio-politic egalitarist comunist. Suntem de acord că meritocrația, elitismul
trebuie recompensate de către societate, prioritar și substanțial. Dar, am
spus, meritocrație, și nu oportunism, corupție, avantaje de cohortă.
Se spune că atunci când nu va
mai exista o potecă între noi și vecinul nostru, vine sfârșitul lumii. Orice
respingere a inițiativelor de solidaritate socială în raport cu săracii României
va crește nota de plată semnificativ pentru toate categoriile sociale și ne va
trage mai jos decât suntem, poate chiar ireversibil.
Loading
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu