"Noi vrem acum nu doar pământ !... vrem şi pământ şi omenie !"

E strigătul ţăranului român în răscoala din 1907, imaginat de I.L. Caragiale. E tânguirea ţăranului zilelor noastre, a taţilor, bunicilor şi străbunicilor noştri, damnaţi pentru că şi-au cerut moștenirea, rodul muncii de generaţii şi generaţii.

Piaţa funciară, piaţa agricolă autohtonă sunt  aproape inexistente. Ne întrebăm cui a folosit privatizarea funciară. În mod sigur, nu ţăranului de rând. Ne putem asuma  o economie de piaţă funcţională, doar jumătate din populaţia ţării. Nu există companii, suficiente ferme moderne, lucrători agricoli specializaţi. Muncile sunt prestate ineficient şi neprofitabil, în condiţii cvasimedievale, cu sapa şi plugul tras de cal. Vorbim, astfel, de o agricultură de subzistenţă, în 50% din cazuri, destinată autoconsumului, şi nu comercializării; cel mult, un oarecare surplus obţinut este destinat trocului. Costurile de producţie sunt ridicate, realizările sunt incerte, urcând preţul la un nivel necompetitiv, raportat la importuri. Reţelele de distribuţie sunt anemice şi majoritar controlate de mafiile locale.

Nu există investitori, deci nu sunt bani, pentru că fluxul terenurilor nu se poate realiza în condiţii de siguranţă. Proprietatea e incertă, în multe cazuri. La atâţia ani de la iniţierea procesului de retrocedare a  terenurilor agricole, aproape jumătate din suprafețe nu sunt intabulate şi încă mai există dispute legate de proprietate.

Peste câte zeci de ani vom putea vorbi de agricultură de masă, când circa 90% din exploataţiile agricole deţin sub 5 ha? Lipsa comasării creează ineficienţă şi haos. Mecanizarea, automatizarea, irigaţiile, seminţele de calitate nu au raţiune economică pentru exploataţiile unor petice de pământ disparate.

Pentru distribuţie şi vânzare, ar trebui să funcţioneze bursele agricole, care să încheie lanţul, în mod logic și eficient. S-au format destule în anii `90, dar au dispărut ca ciupercile după ploaie. Majoritatea au dat faliment, iar cele care au supraviețuit au rol pur decorativ.

Piața agricolă nu are piață. Nu există cerere şi ofertă clară, pentru că elementele sale constitutive sunt desenate vag. O situaţie nonambiguă ar putea crea atractivitate şi pentru intermedieri financiare. Cererea şi oferta bine definite ar regla preţul, la un nivel de bun simţ. Instituţiile de credit ar imagina instrumente financiare suportive pentru sectorul agricol, care ar aduce banii necesari pentru capitalizări, investiţii în management şi resurse umane, infrastructură și tehnologizări.

Pământul necomasat este ieftin şi neatractiv. Ba, mai mult, ţăranii agricultori nu au nici măcar bani pentru intabulare. Preţul documentaţiei, de multe ori, depăşeşte însăşi valoarea terenului. Sărăcia proprietarilor face ca, de multe ori, pământul să nu poată pătrunde în circuitul civil sau îi determină pe aceștia să accepte sprijin financiar îndoielnic. Pământul intră astfel în formele speculative ale vânzătorilor de terenuri. S-au promis subvenţii, măsuri de relaxare fiscală, programe sustenabile pentru cei care activează în sectorul agricol, investiții. Cert este că aceste pârghii nu sunt suportive, nici funcţionale.

Țăranul român trăiește greu, în sărăcie și umilință; muncește cu sudoare de dimineața devreme, până se lasă întunericul; de la începutul primăverii, până toamna târziu. Se luptă cu frigul, inundațiile, seceta, ca să scoată rodul pământului. Țăranul român nu dispune sau nu își poate permite utilități curente, străzi asfaltate, servicii medicale decente, sistem educațional performant pentru copii, acces la cultură, informație. Mai mult, după toate sacrificiile neemancipării civice pe care și le asumă, nu beneficiază de o pensie sau un venit cert.

Dacă în anii `90, aportul agriculturii în PIB era de 19% (e adevărat, la un PIB mult mai mic, decât în prezent), acum contribuția e undeva peste 6-7%, până la 10 procente. Chiar dacă s-au înmulțit agricultorii, acest lucru nu a ajutat agricultura. Se produce poate la fel, dar pentru mai multe guri de hrănit.

Totuși, acest lucru nu explică faptul că prin bugetul de stat nu se alocă decât 1% pentru acest sector. În prezent, agricultura dă de 10 ori mai mult decât primește.

Suntem în anul 2010. Acum mai bine de 100 de ani, în 8 februarie sau, după unii istorici, 2 martie, a început revolta țăranilor din Flămânzi, jud. Botoșani, care a dat startul marii răscoale din 1907. Cauza răzvrătirii “robilor albi de pe brazdele negre”, cum îi numea N. Iorga, se afla în existența a două Românii contrastante – una instituțională, urbană, a posedanților și o alta umilă, încremenită într-un ev mediu, a posedaților.

Chiar dacă contextul istoric nu mai e actual unei revolte cu furci și topoare, trebuie să știm că în sufletul lor, al țăranilor, deznădejdea disperată e prezentă. Să ne plecăm auzul, să deschidem larg ochii pentru a le simți vaietul, să punem umărul la soluționarea problemelor lor, și asta nu doar scriptic! Situația agrară trebuie să polarizeze atenția întregii noastre societăți, antrenând într-o vie dezvoltare și suport, atât cercurile responsabile ale conducerii politice, cât și opinia publică, în ansamblu!

Loading