Pe data de 18 aprilie 2010 s-a stins din viață, la o vârstă venerabilă, 97
de ani, marea doamnă a muzicii folclorice românești, Emilia Comișel. A fost
profesor universitar, etnomuzicolog, folclorist, membru al Uniunii
Compozitorilor din România.
S-a născut la Ploiești, într-o familie care prețuia muzica, la cel mai
înalt nivel. Împreună cu toți frații domniei sale au îmbrățișat cariere în
acest domeniu.
Cercetările folclorice le-a început încă din tinerețe, în zona Banatului,
alături de Dimitrie Gusti și Constantin Brăiloiu, și a rămas astfel definitiv
atașată de plaiurile vestice. A publicat nenumărate studii și cărți despre
folclorul din ținutul Pădurenilor, Dobrogea, Vrancea, Moldova, Valea Timocului,
Banatul Voievodinei și, nu în ultimul rând, zona Făgetului, un ținut de suflet
pentru domnia sa.
I s-au decernat de-a lungul carierei ordine și medalii ale statului român,
premii ale Academiei Române și distincții internaționale. A fost numită cetățean
de onoare al orașelor Ploiești și Făget – Timiș.
A sprijinit debutul a numeroși interpreți de muzică populară cu talent și
le-a ghidat pașii către atingerea gloriei profesionale. Nume cu sonoritate în
folclorul de prim rang îi datorează poate netezirea drumului în viață, o
încurajare la momentul oportun sau chiar alegeri inspirate în carieră. În acest
scop, al ajutorării și propulsării tinerelor talente, al diseminării gustului pentru
folclor în rândul noii generații, s-a ocupat și de organizarea unor festivaluri
și evenimente folclorice, de lansare a tinerilor cântăreți populari.
S-a stins din viață un om măreț, dar a fost înmormântată ca un om simplu, de
rând, puțin prețuit. Ar fi meritat să fie condusă pe ultimul drum de toți cei
care îi datorează renumele și cariera artistică; ar fi meritat să i se aducă
omagiu așa cum se cuvine, dar nu s-a întâmplat acest lucru.
O femeie cu o bogăție sufletească imensă, pe care am avut norocul și
onoarea de a o cunoaște, a trăit extrem de modest și cumpătat. A suferit drama
marilor oameni ai culturii românești, peste care contemporaneitatea așează
praful uitării, încă din timpul vieții, odată ce bătrânețea neiertătoare îi
izolează de tot ceea ce reprezintă
carieră, profesiune, viață activă.
Peste toți și toate se va așeza cenușa timpului, în cele din urmă, dar e un
sacrilegiu să nu le arătăm prețuirea și respectul cuvenit marilor nume ale
culturii românești, atâta timp cât încă mai avem șansa de a-i avea printre noi.
Loading
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu